„We
want to be free!“ insistă eroul interpretat de Simon Pegg într-un moment de
disperare. „Free to do what we want, to be who we choose – any old time!“
Monologul şi-ar găsi uşor locul în orice coşmar distopic şi, în principal, The World’s End este o astfel de
construcţie, deşi rămâne una dintre cele mai savuroase comedii ale ultimilor
ani. În acelaşi timp însă, un ascultător atent va descoperi că Pegg citează, de
fapt, cuvânt cu cuvânt versurile unui hit nouăzecist: cover-ul trupei Soup
Dragons după piesa „I’m Free“. Şi-aici e, de fapt, cheia întregului film:
pendulând între dimensiunile dulceag-nostalgică şi panicat-futuristă, funcţionează
tocmai graţie insistenţei încăpăţânate de a valorifica astfel de detalii.
„The
World’s End“ completează trilogia „Cornetto“ pe care regizorul şi scenaristul
englez Edgar Wright a început-o în 2004 cu comedia romantică invadată de zombie
„Shaun of the Dead“ şi a continuat-o în 2007 cu comedia poliţistă „Hot Fuzz“. O
combinaţie între comediile centrate pe dinamica prieteniilor dintr-un grup de bărbaţi
şi peliculele SF, „The World’s End“ este probabil cel mai complex film dintre
cele trei. Deşi nu au personaje comune, filmele „Cornetto“ îşi împart actorii
din distribuţie, printre care Simon Pegg, Nick Frost, Bill Nighy şi nu numai. În
plus, filmele sunt unite de firul roşu al viziunii regizorale: folosirea pastişei
şi a parodiei ca unelte de storytelling,
nu ca simple mecanisme de livrare a comicului. Deşi e adevărat 
că toate cele
trei filme sunt explozii de dialoguri şi poante vizuale percutante, ambiţiile
lui Wright merg mai departe de stârnirea hohotelor de râs, atât ca tehnică
artistică, cât şi ca adâncime emoţională.
Faptul
că „The World’s End“ are o coloană sonoră aproape impecabil îngrijită nu are
cum să îi mire pe cei care au văzut „Shaun of the Dead“ şi îşi amintesc cum
piesa Panic a celor de la The Smiths
a fost suportul muzical perfect pentru apariţia unei mulţimi de zombie. Wright ştie
cum să-şi însuşească succesele pop şi să le redimensioneze în spaţiul
cinematografic. De data aceasta, semnătura muzicală este Do You Remember The First Time?, un single din 1994 al celor de la
Pulp, care descrie abil inutilitatea încercărilor de a redobândi victoriile
trecutului. Este tema centrală perfectă pentru un film despre un om
irecuperabil prins în propria copilărie.
Ca
şi Pulp, Gary King, interpretat de Simon Pegg, se afla în perioada de glorie în
anii ’90, când domina orăşelul englez Newton Haven în postura de petrecăreţ în
geacă de piele în campusul liceului său, lider al unui grup de cinci băieţi
bucuroşi să îi fie alături. Douăzeci de ani mai târziu însă, Gary este un
alcoolic care se agaţă cu disperare de fantoma adolescenţei sale, în vreme ce
prietenii săi au depăşit această etapă, atingând un nivel considerabil de
responsabilităţi adulte. Pentru că nu vrea să treacă şi el de partea întunecată
a maturităţii, Gary plănuieşte să îi reunească din nou pe „cei cinci
muschetari“. Şmecher, îi manipulează pe toţi patru, deşi reticenţi, să se întoarcă
alături de el în Newton Haven pentru a reconstitui ultima noapte de distracţie
din liceu, când au încercat, fără succes, să cucerească un traseu epic al
puburilor din zonă, cunoscut sub numele de „Marea cursă“.
Wright
şi-a făcut un obicei din a gestiona cu naturaleţe irumperea straniului în viaţa
cotidiană, fie că vorbim de invazia zombilor (Shaun of the Dead) sau de
descoperirea unei intrigi ascunse într-un cadru bucolic (Hot Fuzz). Din această
perspectivă, cu „The World’s End“ merge şi mai departe. Gary bănuieşte că
Newton Haven s-a schimbat după plecarea sa din localitate şi inteligenţa
construcţiei lui Wright stă în faptul că îi dă dreptate şi îl contrazice în
acelaşi timp. În vreme ce eroul îşi proiectează propria frică şi nesiguranţă
asupra oraşului natal, este clar şi că prietenii reuniţi poposesc în mijlocul
unei conspiraţii sinistre, una ale cărei detalii sunt prea interesant de
descoperit ca să le notez aici.
În
lumea lui Wright, durerea acută a experienţei trăite este canalizată, aproape
terapeutic, în convenţiile unui gen uşor recognoscibil, de data aceasta fiind
vorba de SF-ul popularizat în anii ’50. Astfel, extratereştrii invadatori nu
sunt decât o proiecţie generată de dezamăgirea eroului la întoarcerea acasă într-un
impuls nostalgic, de imposibilitatea recuperării unui timp şi spaţiu pierdute.
Această dimensiune SF a poveştii este introdusă abia aproape de jumătatea
peliculei, iar trecerea se simte cumva mai abrupt decât aceea de la comedie
romantică la film cu zombie pe care o traversează „Shaun of the Dead“. Motivul?
Mai mult decât precedentele filme ale lui Wright, „The World’s End“ este o dramă
normală, înfrumuseţată şi, din anumite privinţe, ciobită, zgâriată de
elementele altor genuri, şi nu invers. Este un film care reuşeşte mai întâi să
te agaţe cu putere cu aspectele sale tematice grele înainte de a le sublima
prin abandonarea logicii cotidiene în favoarea celei supernaturale. Abia când
filmul pare să-şi fi atins punctul de maximă tensiune, când nu mai poate
suporta greutatea dramei şi naraţiunea pare în pragul colapsului, recurge la
scene de acţiune şi efecte speciale.
Ceea
ce leagă povestea, pe măsură ce situaţiile devin din ce în ce mai fabuloase,
este faptul că niciodată nu sunt scăpate din vedere obsesiile triste ale lui
Gary. El trebuie să termine „Marea
cursă“, chiar dacă asta îl va ucide – sau îi va ucide pe prietenii săi. În
mijlocul comediei nebune, Wright găseşte spaţiu pentru detalii umanizante, care
te ancorează în realitatea 
din spatele supranaturalului. Scena în care Gary
alege să îşi izbească puternic capul de perete decât să-şi arate cicatricile
ascunse este devastator de înduioşătoare. Chiar dacă Wright nu reuşeşte să susţină
acest uimitor mix de tristeţe şi stupiditate tot filmul, merită aplaudat pariul
pe care îl face încercând această combinaţie.
Nu
ştiu dacă alt cineast contemporan ar fi reuşit să facă dintr-o comedie SF – un
blockbuster cu un buget de 20 de milioane de dolari – una dintre cele mai
personale şi mai emoţionante pelicule ale lui 2013. După patru lungmetraje
(semnează şi „Scott Pilgrim vs. The World“) şi o serie de producţii TV, a
devenit clar că Wright aparţine acelei categorii de autori de comic dark, excentric – în care criticul de
film Dave Kehr îi plasa pe Buster Keaton sau Jacques Tati (dar nu şi pe Chaplin
sau Woody Allen) – care „pornind în căutarea viziunii lor particulare,
abandonează treptat publicul pe măsură ce explorările obsesive îi duc spre
teritorii din ce în ce mai periculoase“ (Dave Kehr: „When Movies Mattered:
Reviews from a Transformative Decade“).
