Vine
o vreme când ai vrea să te opreşti puţin cât să priveşti în urmă şi să-ţi spui
că eşti pe drumul cel bun, dar adevăratul urcuş abia începe. La cei 46 de ani
ai săi, pictorul Sorin Adam poate
privi în urmă cu mândrie. Licenţiat la Academia de Arte Bucureşti (1996),
preparator universitar la Academia de Artă „Luceafărul“ din Bucureşti
(1998–2002), membru al UAP (1997), cu peste 20 de expoziţii personale şi de
grup în România, Italia, Turcia, pictorul este stăpân pe toate câte cu desen şi
culoare se împletesc. Prin lumina care-i este univers familiar, el reinventează
alcătuiri de turnuri-catedrale din „zări de soare pline“, de care n-aveam ştire
decât din hărţi şi stampe, peisaje pe Sena, de prin Bretania, din pieţele de
ieri, de azi, dintotdeauna, umbre colorate care aduc a oameni mereu fără griji,
niciodată grăbiţi, trecători prin „porţi“ de soare ca într-o perpetuă tihnă a
gândului.
Format
la şcoala artei româneşti de cea mai pură esenţă, Sorin Adam şi-a însuşit
elementele primordiale ale acesteia construindu-şi la rându-i un stil propriu,
inconfundabil, în care a amalgamat tot ce a ales cu parcimonie de la înaintaşii
săi ca pentru o reverenţă de fiu nerătăcitor conştient că este dator să ducă
mai departe, întregind-o, o zestre cu lumină însemnată.
Lucrările
sale toate sunt tot atâtea imnuri înălţate luminii. În „Port în Bretania“
lumina s-a mutat sub paşii oamenilor-umbre de la ţărm. În „Peisaj pe Sena“,
lumina inundă cheiul dar se şi anină în crengile dezgolite ale arborilor cărora
poate le e dor de aurul frunzelor. În „Procesiune“, drumul e de miere (marea –
de cenuşi albastre!), sub paşii femeilor în alb care-şi duc de mânuţă copiii,
mici îngeri nedeprinşi cu zborul, poate spre capăt de vreme.
Doar Bazilica „Sacré-Coeur“ de pe colina
Montmartre (construită după planurile arhitectului Paul Abadie (1876–1912) albeşte
pe cerul de un albastru pur, în vreme ce spre ea trec umbre întunecate mergătoare
pe un asfalt de cerneală întinată, printre ziduri oarbe sau cu ferestre
crenelate din care nu ne-ar mira deloc să răzbată aznavourianul cântec La Boème, acum când „ça ne veut plus
rien dire du tout”.
Expoziţia
de pictură Sorin Adam, al cărei vernisaj a avut loc în seara zilei de Dragobete
la Cercul Militar Naţional, sala „Galeria Artelor“ s-a constituit într-o adevărată
întâlnire a unor umbre dragi – Vasile Grigore, Tonitza, Ciucurencu, Ţuculescu –
cu luminile noi, care suntem chiar noi, privitorii de astăzi ai pânzelor noului
reprezentant al luminii cântătoare despre o lume care se întregeşte prin
penelul său înmuiat în ape de soare – pictorul Sorin Adam.
Nu, tablourile sale nu se tălmăcesc prin
cuvinte. Ele trebuie privite până când vom simţi că ne-am mutat printre
albastrele alcătuiri cu formă umană pe cine mai ştie care drumuri pavate cu
lumină de aur curgător.
Pentru Sorin Adam urcuşul abia de-acum începe.
Să fie un Icar cu aripi adevărate? Doar Soarele-Timp o ştie.