Nu ştiu cum e cu medicii din alte ţări, dar, la noi, mulţi urmaşi ai lui Hipocrat, când ajung la vârsta senectuţii, când ies la pensie, lasă deoparte stetoscopul, bisturiul sau alte instrumente mânuite într-o viaţă de slujitori ai sănătăţii, pentru a pune mâna pe condei şi a se dedica scrisului. Am regăsit această înclinare chiar şi la medicii care s-au născut, au crescut şi s-au format profesional pe meleagurile mioritice, dar au plecat să profeseze şi să trăiască în alte ţări. Iar cel mai frecvent e prezent acest fenomen în Israel, unde se află nu puţini medici originari din România, care au păstrat amintirile tinereţii şi au cultivat limba română. Acestora li s-a alăturat, recent, încă un medic devenit (şi) scriitor la senectute, dr. Ernest Huşanu. Care a avut amabilitatea să-mi trimită, de la Haifa, unde locuieşte acum, primul (şi deocamdată) singurul său volum, FATA DIN SALA DE DISECŢIE. Apărută la Editura 24 Ore din Iaşi, în 2011, cartea este însoţită de o prefaţă semnată de dr. Iulius Iancu, medic-scriitor din Haifa şi de o postfaţă scrisă de criticul Ioan Holban. Spre deosebire de colegii cărora li s-a alăturat în Ţara Sfântă, dr. E. Huşanu nu a plecat însă acolo pentru a practica medicina. Dsa a fost 50 de ani chirurg la Iaşi şi în alte oraşe ale Moldovei, până la pensionare, şi abia acum cinci ani a plecat în Israel, împreună cu soţia, pentru a-şi petrece restul vieţii alături de fiica lor, tot medic, aflată însă acolo mai demult. Propensiunea către scris, deşi manifestată târziu, nu e întâmplătoare. „Înclinaţiile şi preocupările mele din liceu mă orientau spre o profesiune în domeniul esteticii şi criticii literare“, scrie autorul cărţii. „Fusesem încurajat şi felicitat de comisia de la bacalaureat“, apoi discuţiile cu studenţii de la universităţile bucureştene veniţi în vacanţă „mă îndreptăţeau spre asemenea aspiraţii“. Dar familia nu agrea această opţiune: părinţii (care cunoscuseră multe privaţiuni în tinereţe) doreau ca unicul lor copil să îmbrăţişeze o profesie mai sigură. Aşa se face că a intrat la Facultatea de Medicină şi n-a regretat niciodată că a pornit pe acest drum greu, dar care i-a dat nu puţine satisfacţii. Aşa cum, de altfel, reiese şi din volumul pe care îl am în faţă. Dr. E. Huşanu şi-a împărţit amintirile consemnate în volum, în două părţi distincte. Prima a intitulat-o „Din jurnalul unui medic stagiar“. Teritoriul circumscripţiei sanitare din Moldova unde fusese repartizat cuprindea două comune, totalizând vreo cinci sate şi câteva cătune, ce se întindeau pe aproximativ 24 km. Spre şansa tânărului medic, spitalul comunal de care aparţinea circumscripţia respectivă avea patru cabaline, iar el iubea caii şi îi plăcea să călărească. Nu e deci de mirare că primele patru texte cu care începe acest „jurnal“ sunt dedicate acelor patrupede şi unor întâmplări legate de ele. Celelalte însemnări consemnează fapte, stări, obiceiuri, superstiţii ce se opuneau adesea aplicării unor norme sanitare ştiute de tânărul medic din facultate, dar pe care adesea nu avea cum să le respecte. Aşa cum se întâmplase cu obiceiul de a tăia cordonul ombilical al nou-născutului neapărat cu foarfeca de tuns oile. De unde numeroase cazuri de infecţii cu tetanos, soldate nu arareori cu decesul pruncului. Medicul astăzi octogenar evocă şi alte episoade de neuitat din vremea stagiaturii, cum ar fi o naştere foarte complicată pe care a asistat-o, diversele autopsii pe care a trebuit să le facă (până şi în cazul unei crime) etc. Sigur, din amintirile lui nu lipsesc evocările unor dascăli care l-au îndrumat în anii studenţiei şi care acum sunt înscrişi în cartea de istorie a UMF „Gr. T. Popa“, precum profesorii Dobrovici (Ginecologie), Condrea (Bacteriologie), Ţupa (Histologie), Balif (Psihiatrie), Enescu (Medicină internă), dar, cu osebire, cel ce i-a îndrumat paşii în specialitatea căreia i s-a dedicat, marele chirurg Gh. Chipail. Sub supravegherea acestuia – căruia i-a păstrat toată viaţa o caldă recunoştinţă – s-a format ca chirurg, dar şi ca om şi tot sub conducerea sa ştiinţifică şi-a elaborat disertaţia cu care a obţinut titlul de doctor în medicină. Din partea întâia, cel mai reuşit text mi se pare a fi cel intitulat „Fata din sala de disecţie“,care dă şi titlul întregului volum. Este o întâmplare din ziua când proaspătul medicinist Huşanu şi colegii săi au făcut cunoştinţă cu disecţia. Moment dificil pentru mulţi dintre ei. Grupului din care făcea parte i se repartizase cadavrul unei tinere. Ceea ce a impresionat-o profund pe o colegă, care a părăsit sala de disecţie, dar şi facultatea. După un timp, au aflat că fosta lor colegă a intrat la conservator. 15 ani mai târziu însă, autorul, tânăr medic şi iubitor de muzică, şi-a revăzut colega venită în turneu la Iaşi, în calitate de solistă a Operei din Bucureşti. „Materia primă“ a acestei însemnări cred că ar putea fi exploatată mai bine, putând constitui chiar subiectul unei nuvele. Partea a doua a volumului intitulată „Trecute şi petrecute, întâlniri şi întâmplări“ este, după opinia mea, mult mai bine realizată decât prima. Aici primează amintirile din anii studiilor preuniversitare, pe care junele Ernest Huşanu le-a făcut la liceele „A. T. Laurian“ din Botoşani şi „Gh. Roşca Codreanu“ din Bârlad. Elev conştiincios, premiant, medicul de azi era şi un bun violonist, fapt pentru care a fost primit în orchestra oraşului respectiv, fiind acolo „coleg“ cu personalităţi ale urbei – magistraţi, profesori, avocaţi etc. Amintirile despre aceste concerte, despre turnee, dar mai ales despre profesorii de liceu constituie paginile cele mai frumoase, mai atractive. Şi tot în această parte a cărţii găsim şi însemnările despre „O mare cântăreaţă de jazz“. E vorba de Anca Parghel (decedată în 2009 la vârsta de 51 de ani), pe care dr. E. Huşanu o cunoscuse pe când era chirurg la Suceava, oraş unde se dedicase şi uneia din vechile sale pasiuni – organizarea de activităţi cultural-artistice. În această calitate, a fost unul din cei ce au ajutat-o pe Anca Parghel să urce treptele măiestriei şi să devină o adevărată vedetă internaţională. Sigur, în partea a doua a volumului de amintiri ale medicului Ernest Huşanu mai sunt şi alte momente interesante, dintre care unele ar putea fi dezvoltate mai mult, cu mijloacele beletristicii. Oricum, acest prim volum al doctorului din Haifa constituie mai mult decât consemnarea unor amintiri care astfel au ieşit din negura uitării. Este o promisiune că într-un viitor nu prea îndepărtat va reveni cu alte scrieri, poate mai valoroase. Căci nu puţine pagini din acest volum lasă să se întrevadă o asemenea posibilitate.