Războiul!
Oroarea aceasta inventată, amplificată, perfectată de om – fragila trestie gânditoare,
răsfrângerea în lut a chipului Creatorului a tuturor văzutelor şi nevăzutelor.
Se împlineşte
un secol de la Primul Război Mondial. Omenirea parcă ar vrea să strige: Amintire,
atenţie, pericol! Acelaşi lucru au făcut dintotdeauna şi artiştii. De ce nu vom
fi luat aminte la strigătul lor? Şi iată-ne acum!
La
Muzeul Naţional de Artă al României (sălile Kretzulescu) s-a deschis joi, 6
martie 2014, expoziţia Otto Dix – O lume în ruine – grafică
realizată de soldatul artilerist Otto Dix, înrolat voluntar în marea nebunie
mondială, după ce el şi-a întrerupt studiile pe care le urma la Şcoala de Arte
Aplicate din Dresda. „Sunt lucruri care nu au nevoie să fie comentate“, consemna
mai târziu celebrul artist Otto Dix. „Pentru mine, faptele au vorbit întotdeauna
mai tare decât cuvintele. Sunt artist vizual, nu filozof. De aceea, în desenele
mele iau întotdeauna atitudine, arătând ce este, ce trebuie spus în numele adevărului!“.
Aşa
au apărut lucrările sale de grafică „O lume în ruine“, realizate în prima linie
a frontului, în infernul bătăliilor din tranşee (Franţa, Flandra, Rusia), în
orice moment de răgaz – sute de desene, acuarele şi guaşe, reprezentări cubiste
şi futuriste ale câmpurilor de luptă, cu ruinele lor, cu natura devastată, cu găurile
de obuze ca nişte „orbite ale Pământului“.
„O lume în ruine“ (grafică 1920–1924) face parte din vasta serie de gravuri „Războiul“
a lui Otto Dix şi este un memento prin care MNAR, Institut für
Auslandsbeziehungen şi Institutul „Goethe“ din Bucureşti inaugurează seria de
evenimente artistice şi culturale de comemorare a 100 de ani de la declanşarea
Primului Război Mondial.
Artistul
n-a recurs la imaginaţie când a creat vasta sa operă plastică. El a fost martor
şi participant la marea nebunie care cuprindea lumea „plictisită parcă de
firescul şi ordinea existenţei şi hotărâtă să înlocuiască limbajul prin guri de
foc, bubuituri de tun şi moarte într-un larg cortegiu de orori“.
Ca
orice tânăr în căutare de identitate, Otto Dix (1891–1969) este atras de
timpuriu de artă. Curentele artistice care se conturau deja în prima decadă a
secolului al XX-lea „expresionismul, fovismul, cubismul, futurismul“, dar şi
arta vechilor maeştri renascentişti l-au condus spre un stil propriu, original,
violent, şocant, grotesc (cum altfel puteau fi reprezentate victimele războiului,
amputate, desfigurate, dezumanizate!), fapt care i-a atras persecuţia oficialităţilor
vremii. A trecut prin al Doilea Război Mondial, arestat de Gestapo pentru
presupusa complicitate la încercarea de asasinat a lui Hitler din 1939,
mobilizat în trupele Volkssturm, prizonier în lagărul de la Colmar, profesor la
Academia din Dresda, demis de la catedră pentru mesajul artei sale, considerată
„imagini ale decadenţei“, „artă degenerată“, cu expoziţii la Muzeul de Artă
Modernă din New York şi Institutul Carnegie din Pittsburgh, recunoscut ca mare
artist. În plină glorie, prin 1965, Otto Dix declara: „Da, este şi plăcerea pură
a grotescului: cât de dialectic este totul pe lumea asta! (…) Viaţa este aşa
cum este „nu numai dulce şi uşoară. Şi când eşti nevoit să o faci, poţi să
priveşti oamenii în toată măreţia ori micimea lor până la nivelul în care sunt
mai mult animale decât oameni“.
Întreaga sa operă
este marcată de conceptul „întoarcerii eterne“ – moarte şi înviere. Artistul
ne pune sub ochi, obligându-ne să nu întoarcem capul (ca pentru a ne întreba:
„Ce? Nu vă place? E opera omului!“), un soldat în putrefacţie zăcând între ierbi
înflorite şi gâze, un carabinier care îşi face pavăză din camarazii morţi, un
spânzurat (sinucigaş) cuminte aşezat alături de trupul său astral care… citeşte ziarul (veşti bune: „Pe frontul de
Vest nimic nou“…), un criminal sexual, o prostituată, două, nouă şi, în final
(?) iar şi iar, Moartea – „În faţa
uşii“ – care parcă ar zice: „Afacerea a mers
bine. Războaiele curg unul după altul. Ca muştele! Morţii se lipesc ca muştele
de zidurile acestui secol şi, ca muştele, stau ţepeni şi uscaţi pe pervazul ferestrei
timpului“.
Spre
sfârşitul vieţii, Otto Dix nu a mai reluat tema războiului decât foarte rar. Nu
putem însă a nu menţiona tripticul „Războiul“ – pictură în formă de altar – un
panou central, două laterale şi predelă, una din cele mai reprezentative opere
ale sale, chintesenţă a tuturor experienţelor de război trăite. Să fie o replică
bulversantă la faimosul poliptic al lui Jan Van Eyke de la Catedrala din Gand
„simbol al armoniei lumii cea adoratoare a mielului mistic? Să fie un ecou al
nu mai puţin faimosului tablou «Guernica» al lui Picasso? Să fie răsfrângerea
cumplită a abisului dezumanizant?“
Poate
cel mai bine o spune Henri Barbusse cu prilejul apariţiei în 1924 a 24 de planşe,
în mare tiraj, după gravurile originale ale artistului: „Otto Dix a creat crâmpeie
ale apocalipticului iad al realităţii. Să nu cuteze nimeni să susţină că ar fi
exagerat – scuza perpetuă a laşilor care
nu îndrăznesc să facă faţă anumitor opere şi a fercheşilor deranjaţi doar la
auzul cuvântului RĂZBOI! Nu este posibil să exagerezi războiul, aşa cum nu este
posibil să înţelegi „sau să intuieşti adevărata dimensiune a monstruozităţii
lui“.
Şi
iată-ne în anul 2014. Să nu uităm (cum am putea?) că războiul este cea mai
cumplită oroare inventată de omul dotat cu raţiune. Otto Dix, artistul-martor
al marelui măcel cu numele de Război (Primul, Al Doilea, al nu se mai ştie câtelea
din lumea ca o pajişte de fiare) ne invită la raţiune.
Din
6 martie până în 25 mai 2014, lucrările sale – „O lume în ruine“ – îşi aşteaptă
văzătorii în sălile Kretzulescu de la MNAR. Să nu ne prefacem că nu-i înţelegem
mesajul.
