Că medicii sunt fini observatori ai lumii
prin care trec nu mai este de mult o noutate. Că medicii se întâmplă să fie şi
muzicieni, şi pictori, şi scriitori, nu este deloc o întâmplare. Cunoscători ai
sufletului omenesc, tămăduitori ai trupului, medicii ar vrea să cuprindă toate
înţelesurile universului prins într-un bob de rouă care le este chiar raţiunea
inimii. Şi de aici – bucuria creaţiei.
Despre medicul Sever Miu – membru al
Societăţii Medicilor Scriitori şi Publicişti din România şi, deopotrivă, membru
al Cenaclului de Arte Plastice al Medicilor „Ion Ţuculescu“, se poate spune că
s-a exilat în regatul cuvântului, alegându-şi drept regină bucuria ca mod de a
împărtăşi prin scris întâmplări şi istorii. Toate scrierile sale sunt „tablouri
dintr-o expoziţie“ în care îşi invită cu generozitate cititorii ca într-un joc
în care, dacă informaţia exactă despre cele văzute ar deveni aridă, are grijă
să lase umorul pe aproape.
Recentul volum de „proză umoristică 75%“ – Unde
dai şi nu mai crapă (Editura Rawexcoms, Bucureşti, 2015) continuă suita
de relatări insolite de prin călătoriile sale de om liber (de când cu libertăţile
toate care ne-au potopit după acel decembrie ʼ89) prin lumea la care va fi
visat ca la un Paradis interzis în lunga iarnă a vrajbei noastre, relatări-schiţe
cu care ne-a fermecat în urmă cu câţiva ani când a publicat volumul „Cu nuca-n
perete“.
Ironie, comic de situaţie, surprinderea
elementului insolit, banalul cotidian prins în insectarul hazului (spleen
german), istorie şi poveste (amintiri despre regi, regine şi sfetnicii lor),
mode-surogat, turism, breaking news, diversitate ca drept de a fi altfel
(altfel decât om ca toţi oamenii!).
Nimic nu scapă observaţiei acestui scriitor
pentru care nici cel mai palid fapt divers, repovestit în felul său, nu rămâne
deloc de neluat în seamă.
Personaj nelipsit din niciun capitol este ea
– soţia, jumătatea perfect întregitoare a rotundului vieţii, fără de care nicio
bucurie n-ar fi completă. Scriitorul abia dacă îi rezervă o frază-două în
economia povestirii, dar chiar şi aşa echilibrul este asigurat. Uneori ajunge o
singură vorbă a acesteia, o privire, un zâmbet şi lucrurile capătă aşezare
logică. Ea este rezonerul din teatrul antic, este mintea limpede şi dă siguranţa
că nimic rău nu i se poate întâmpla rătăcitorului prin tărâmul imaginaţiei.
De la un păcătos de „sconto“ aruncat cu
vigilenţă de turist cunoscător al metehnei ofertanţilor de servicii culinare de
a umfla preţul, povestitorul se alege (prin Italia lui quanto) cu… nişte „rude
otomane“.
Gândul îl poartă apoi la Mecca (de ce n-ar
face un pelerinaj acolo?) şi, poate, drept recompensă „Allah mă va
împroprietări cu un munte de pilaf şi o parcelă de verdeaţă în Paradis“. Tot
gândul (păcătosul!) l-a mai îmbiat şi cu nişte cadâne al căror număr îl lasă la
mărinimia profetului…
O lectură fermecătoare care nu-ţi lasă răgaz
să evadezi din „călătoria“ pe care autorul volumului Unde dai şi nu mai
crapă ne-o oferă ca pe un dar de însorit umor, 100%, cu care să ne permitem
să ignorăm cenuşiul zilelor mereu la fel, dintr-o viaţă în care nu se prea
întâmplă nimic.
Titlul ales ţine de marea admiraţie a
scriitorului pentru miezul din înţelepciunea populară, multe din proverbele şi
zicătorile româneşti fiind plasate de acesta drept motto la schiţele sale:
„Cine intră în cuşcă trebuie să cânte cocoşeşte…“, „nu te încrede în tot câinele
care dă din coadă“. Dar nici literatura lumii, cu-a sa înţelepciune, nu este
ignorată: „Iar eu de râd vreodată bunăoară/E pentru că nu am decât o cale/Spre
a-mi ascunde lacrima amară“ (Petrarca).
Şi totuşi, cu sau fără lacrimă, fie-ne
zâmbetul cald şi hohotul de râs sănătos. Acesta e mesajul pe care medicul
scriitor Sever Miu ni-l transmite prin scrisul său ca o terapie intensivă de
umor, pe care ni-l dozează fără parcimonie ca pentru a ne convinge că merită să
trăim în bucurie.
