Consiliul General al Municipiului București (CGMB) a aprobat, de
curând, cu 35 de voturi „pentru”, opt voturi „împotrivă” și nicio abținere,
potrivit mass-media, organigrama Teatrului Dramaturgilor Români, care cuprinde
25 de posturi, dintre care trei de conducere. Am putea considera că minunea s-a
întâmplat – un deziderat mai vechi al oamenilor de teatru s-a realizat.
Dramaturgii pot sta acasă la ei și crea liniștiți, pentru că un organism nou
creat de stat va aduce publicului larg rodul muncii lor. Adică, se vor juca
piesele scrise de ei, pe scena acestui teatru.
O astfel de minune se mai întâmplase o dată în urmă cu 70 de
ani, cu noile teatre (15 în țară și 10 în București) înființate de regimul
comunist după evenimentele din 23 August 1945. Acestea aveau stipulată în
regulamentul de funcționare datoria expresă de a juca dramaturgia originală.
Tânăra dramaturgie originală. Bineînțeles, o anumită dramaturgie, cea izvorâtă
din documentele partidului conducător, unic. Și au jucat-o cu vârf și îndesat. Atât de mult au jucat-o că până la
urmă au compromis-o, publicului acrindu-i-se de ea: Pentru fericirea poporului;
Marele fluviu își adună apele; Minerii; Vadul Nou; Cumpăna; Poarta; Citadela
sfărâmată; Secunda 58; Simple coincidențe; Fluturele pe lampă – citez la
întâmplare doar câteva din „capodoperele” acelor vremuri, care au încercat să
pervertească mintea copiilor de școală.
A urmat un alt val de dramaturgi care au încercat, unii dintre
ei chiar au reușit, să dea o altă față dramaturgiei originale, mai aproape de
nevoile intelectuale ale maselor de spectatori. Vestitele „șopârle” erau la loc
de cinste de-acum, aplaudate cu o veselie de nedescris, unele piese atacând
pieptiș poncife ale timpului. Teodor Mazilu, Ion Băieșu, Alexandru Mirodan,
Ecaterina Oproiu, Radu. F. Alexandru, Tudor Popescu sunt câțiva dintre
dramaturgii (citez la întâmplare) care, luptându-se din răsputeri cu comisiile
de vizionare, au încercat să dea o altă față, mai umană, textelor scrise de ei.
Unul dintre texte, „Concurs de frumusețe” de la Teatrul de Comedie, a fost
considerat un atac împotriva șefului statului.
După evenimentele din decembrie ʼ89, Andrei Pleșu, ministru al
culturii, a aprobat înființarea unui nou teatru, intitulat „Theatrum Mundi”, cu
indicația expresă de a juca dramaturgia originală contemporană, ceea ce a rămas
stipulat și urmașului de astăzi, „Teatrul Metropolis”. Acesta însă preferă să
joace dramaturgie interbelică sau piesuțe anemice luate de pretutindeni, dar
mai ales să-l promoveze vizual pe noul său director. Dar noua generație de
regizori și mai ales noii directori de teatre, proveniți în majoritate din
foștii secretari de partid (Arșinel și alții, se știu ei), și-au făcut un stindard
din a refuza sistematic dramaturgia originală, alungând-o pur și simplu de pe
scenele teatrelor, deși încă mai funcționa obligativitatea de a o juca, lăsând
astfel dramaturgii actuali fără produsul muncii lor.
Revenind la noul teatru al dramaturgilor, de-abia a fost lansat
comunicatul oficial de înființare, că au și apărut contestările: „Am sunat azi
un dramaturg român. Mi-a spus că sunt piese care se joacă și piese care nu se
joacă. Nu are niciun sens să inventam un teatru pentru autori care nu sunt
jucați. O să facem o instituție moartă din start”, a declarat Nicușor Dan,
atunci consilier la primăria Capitalei.
Și revista „Observatorul cultural” se face ecoul acestor
contestări, publicând punctele de vedere ale câtorva cronicari ce se ocupă în
mod constant de fenomenul teatral, care consideră că nu e bine, nu e nimerit, e
o greșeală să se înființeze un teatru cu un asemenea deziderat: „În primul
rând, «ghetoizarea» dramaturgiei locale – impresia soluționării problemelor
reale ori imaginare ale dramaturgiei din România prin relegarea obligativității
montării ei într-un anume teatru – probabil, satisface niște frustrări ale unor
scriitori nemontați” (Iulia Popovici).
Spectacolul propus spre deschidere se numește „Confidențial.
Scene argheziene”. Este realizat pe baza unor schițe dramatice mai puțin
cunoscute ale lui Tudor Arghezi, în regia lui Dan Tudor, practic, un compozit
alcătuit de Dan Tudor – unul din cei mai prolifici regizori actuali – care s-a jucat în Sala Nouă a Teatrului de
Comedie (strada Sfânta Vineri, nr. 11). S-a vrut a fi un fel de omagiu adus
marelui poet, care a scris teatru doar tangențial, fiind de fapt o coproducție
a Teatrului Dramaturgilor Români și a Muzeului Național al Literaturii Române,
în parteneriat cu Teatrul de Comedie. Din distribuție fac parte: Marius
Bodochi, Eugen Cristea, Tudorel Filimon, Cristina Deleanu, Afrodita Androne,
Luana Lute. Scenografia este semnată de Corina Grămoșteanu, muzica de Vlaicu
Golcea și coregrafia de Florin Fieroiu.
În câteva cuvinte, spectacolul propriu-zis este interpretat
admirabil de câțiva excelenți actori, unii vajnici pensionari încă în stare de
funcționare și de două tinere promițătoare. Toți au fost obligați, prin natura
profesiunii lor, să dea coerență și un cât de cât adevăr scenic, în lipsa celui
mai mic indiciu că pe scenă s-ar afla un oarece conflict dramatic coerent, în
ciuda unei vânzoleli permanente, care vrea să dea impresia că se întâmplă ceva
dramatic. Într-adevăr, se deschid și se închid excelent de zeci de ori două uși,
actorii intrând și ieșind pe ele cu brio, dovedind o îndemânare deosebită,
cățărându-se undeva la o deschizătură care vrea să dea impresia că e o
fereastră și vorbind încontinuu. Își schimbă permanent înfățișarea, cu perucă
sau fără, monologând întruna, subiecte numai de ei înțelese. Se stropșesc la
spectatori, că așa e modern, așa s-a văzut în spectacolele lui Andrei Șerban,
ciocnindu-se unii de alți, chiar târându-se spasmodic pe jos. Un impresionant
moment se realizează prin pipăirea unei servitoare răstignite la un perete,
creând cu succes, demn de o cauză mai bună, un absurd al absurdului. Totul
asamblat într-un mecanism îndelung studiat și pus la punct de coregraful Fl.
Fieroiu, în care nimic nu e întâmplător sau rodul unei improvizații pasagere,
dar în final dezamăgirea e totală.
Arghezi, în lunga lui viață, a avut de înfruntat două regimuri
vitrege, ostile, care au încercat fără succes să-l reducă la tăcere. Pentru
pamfletul „Baroane” a făcut chiar pușcărie! El este autorul unor replici
celebre, intrate de mult în folclor. Ne-am fi așteptat să auzim sau să vedem
interpretată celebra replică adresată lui Zaharia Stancu, care îi oferea gentil
o țigară Kent: „Adică, una zicem și alta fumăm!”. Sau doleanța pe care o face
lui Gheorghiu Dej: „Domnu’ Dej, bună ziua, aici Arghezi! Ce mai faceți? Eu aș
avea poftă de ceva cegă, nu am mai mâncat de multă vreme!”. Sau cum și-a scăpat
fiul de la închisoare cu ajutorul Anei Pauker, pe care o cunostea: „Am vorbit
cu Ana Pauker, pe care o știu de când era împachetatoare la Facla”. Tovarășa
Ana împacheta edițiile ziarului lui N. D. Cocea, unde colaboram cu mulți ani în
urmă. Sau scena celebră de la un spectacol de teatru în care Miron Radu
Paraschivescu, în calitate de spectator, în pragul unei crize de alienație mintală,
a strigat furios peste capul spectatorilor: „Să iasă din sală nenorocitul de
Arghezi!”. Dorință care, iritând la maximum un spectator, l-a făcut să strige:
„Care ești Arghezi, ieși dracului din sală!”. Sau dacă autorii s-ar fi ocupat
de celebra campanie dusă împotriva sa de Sorin Toma, prin publicarea în ziarul
Scânteia a articolului „Tudor Arghezi sau Poezia putrefacției sau putrefacția
poeziei”, am fi avut parte de un portret într-adevăr dramatic al marelui
poet ostracizat, care a fost obligat poate ca nimeni altul să reziste
presiunilor morale ale contemporaneității.
Dar ce vedem și auzim debitat excelent de
actori profesioniști ilustrează perfect ideea inutilității demersului efectuat, precum și teza că nu e nevoie de un
teatru cu un asemenea repertoriu desprins de realitatea de azi a României,
purgat de orice aluzie la vremurile pe care le trăim și la oamenii care
locuiesc în acest teritoriu. Este un exemplu tipic de teatru numit altădată de
Mihail Sebastian: „Teatru cu punțile tăiate!”. Prin ce opțiune stranie
s-a ajuns la această situație este de neînțeles. Și oare cine se face vinovat
de un asemenea eșec al unei inițiative catalogată de mulți drept excelentă și
la care eu ader necondiționat.