Inaugurat anul trecut, teatrul
din curtea Televiziunii Române își continuă activitatea și în această vară cu
un ciclu de spectacole „ciupite” de pe la alte teatre. Până când va produce un
spectacol propriu va mai trece, probabil, mult timp. András István Demeter, inimosul
director de programe al acestui nou teatru apărut în peisajul bucureștean,
promite că în această vară teatrul-grădină din curtea televiziunii va avea și
așa ceva. Deocamdată, ca o noutate, vor fi prezentate în unele dimineți și spectacole
pentru copii.
Departe de zgomotul străzii, între două
clădiri ale studiourilor se află montată o scenă simplă, care are în spate două
panouri cu rolul de a masca ceva din peisajul din jur. În față, între arbori
destul de înalți și stufoși sunt gradenele în scări, pe care se află scaune
destul de comode – acesta este cadrul noului teatru al Televiziunii Române,
care nu e deloc modest. Din contră, e binevenit, ocupând în peisajul
bucureștean un rol pe care altădată îl aveau vestitele grădini de vară ale
bucureștiului interbelic, care acum au dispărut aproape în totalitate. Grădina
Boema a fost distrusă, iar teatrul de vară din Herăstrău zace în paragină
așteptând un antreprenor îndrăzneț.
„Maria Callas – La Divina”,
primul spectacol prezentat, are în spate 20 de ani de la premieră. Este
realizat în anul 1997 de regizorul de film Radu Gabrea după textul americanului
Terrence McNally, având-o pe Victoria Cociașu în rolul principal. Spectacolul
se prezintă astăzi ca un ostaș care a dat lupte grele de guerilă, pe multe
meridiane ale lumii, lupte pe care declară că le-a câștigat glorios. Se
dovedește că nu se laudă. Deși au trecut atâția ani de la premieră, spectacolul
pare a nu-și arăta ridurile inerente unei asemenea longevități păstrându-și
vivacitatea și antrenul primelor reprezentații, bucurându-se actualmente de un
real succes în fața spectatorilor din anul de grație 2017. Piesa, ca orice altă
încercare de acest fel, se vrea a fi o readucere aminte a celei care a fost
poate una din acele minuni ale artei interpretative muzicale. Soprana, denumită
de contemporani La Divina, creatoarea vocală a unor partituri care au rămas
memorabile în arta lirică, Maria Callas pe numele de scenă, Cecilia Sophia Anna
Maria Kalogeropoulos a fost considerată de critica de specialitate drept cea
mai mare cântăreață de muzică de operă din a doua jumătate a secolului al
XX-lea. După grandioasele succese obținute pe marile scene al lumii (Scala,
Metropolitan, Covent Garden), Maria Callas, pierzându-și vocea, este pentru o
scurtă perioadă, în anul 1973, profesoară de canto la New York și se războiește
cu elevii ei și mai ales cu terifiantele amintiri ale vieții sale, care par că
sunt desprinse dintr-un roman științifico-fantastic. Victoria Cociașu încearcă
cu inteligență și talent să redea caracterul extrem de exigent al lecțiilor
profesoarei, recreând scenele de autentic dramatism ale reacțiilor sale
sarcastice, câteodată chiar isterice, dar mai ales amintirile care au copleșit
personajul, rememorând pentru spectatori mai toate marile momente ale vieții ei
tumultuoase. Ea este când uscată în exprimare, extrem de exigentă, cerând de la
eleve supunere necondiționată (la fel cum a fost nevoită și ea să suporte în
tinerețe ambițiile mamei sale, care a vrut cu tot dinadinsul ca fiica ei să
ajungă pe culmile gloriei). De multe ori prestația ei amintește de lecțiile
marilor profesoare ale învățământului teatral românesc, Aura Buzescu și Olga
Tudorache.
Victoria Cociașu este secondată cu succes
de Andreea Măcelaru Șofron, în rolul unei naive aspirante la glorie vocală,
creionând astfel o mica bijuterie actoricească. Alături de acestea sunt Mihai
Vârtosu, un modest și docil corepetitor (pe viu), Daniel Madia (în rolul lui
Tony Candolino), un viitor tenor spinto, Dominic Vârtosu, prin două apariții cu
puține cuvinte, reușește să stârnească totuși zâmbete, dar mai ales Ruxanda
Urdăreanu (în piesă Sharon Graham), care, cu o generoasă și autentică voce de
operă, produce chiar stupoare, publicul fiind convins instantaneu de
plenitudinea vocii ei. Spectacolul are un aer auster de o simplitate
dezarmantă, eforturile regizorului fiind îndreptate mai ales spre psihologia
personajelor, spre fața nevăzută a psihologiei interpreților. Drama Mariei
Callas iese din limitele obișnuitului.
Maria Callas, asemenea marilor eroine
tragice, moare singură și nemângâiată în apartamentul ei din Paris, la 16
septembrie 1977, în urma unei crize cardiace cauzată de o supradoză de
somnifere. Se spune că, la catafalcul ei, Placido Domingo ar fi rostit
cuvintele: „Cred că n-avea nevoie să se
sinucidă, era destul să se lase să moară de durere. Majoritatea
cântăreților cântăm notele, Callas cânta înțelesurile. Toți ne ostenim pentru
tonuri frumoase, ea avea un ton aparte”. Cenușa Mariei Callas a fost răspândită
în Marea Egee, în primăvara anului 1979, aceeași mare care apare în toate
tragediile, de la Eschil și până în zilele noastre.
În
anul 2002, Franco Zefirelli a realizat la Buftea un film despre ultima perioadă
a vieții Mariei Callas (Callas Forever) cu Fany Ardant în rolul divei, în care
compatriotul nostru Florin Piersic Jr. apărea într-un mic rol de ziarist.
Filmul n-a avut succesul așteptat.