Se împlinesc
25 de ani de la Revoluţia din Decembrie ’89. De-atunci, evenimentul s-a
sărbătorit cu fast, la început, şi din ce în ce mai anonim cu trecerea anilor.
De fiecare dată s-au comemorat morţii, iar cei vii s-au împăunat cu meritele
lor. Cei născuţi în anul respectiv sau mai târziu nu ştiu decât din auzite ce
s-a întâmplat. Un basm care a ajuns să fie numit şi „buluceala“ din Decembrie
’89. Ştiind că Sandu Dinu, fostul
şofer al Teatrului de Comedie, a participat la „baricada“ din 21 Decembrie ‘89,
i-am propus să-i iau un interviu. După multe ezitări a acceptat să stăm de
vorbă cu un reportofon în faţă.
– Am certificat de revoluţionar, dar nu m-am prevalat
niciodată de drepturile ce au decurs din el. S-au prevalat alte lichele. Au
trecut peste douăzeci de ani, dar numai când îmi amintesc de orele alea mă trec
transpiraţiile de frică. A fost cumplit. Târziu am realizat că a fost un gest
de inconştienţă. Ce demenţă a fost! Puteam să mor de o sută de ori. Numai
norocul şi Dumnezeu m-au salvat. O spun fără sfială: dacă s-ar mai repeta
lucrurile, nu m-aş mai băga în aşa ceva nici mort. Ce a urmat în 22 a fost o
joacă, o bagatelă faţă de ce s-a întâmplat în 21 la baricadă. Gândiţi-vă,
Ceauşescu era în viaţă, înconjurat de tot aparatul lui represiv, generali,
armată, securitate, miliţie, plus oameni în civil, special pregătiţi pentru
asemenea evenimente, iar un grup de nebuni, de zăltaţi, cu mâinile goale, ne-am
strâns acolo, peste drum de fostul restaurant Dunărea, chiar în faţa hotelului
„Intercontinental“ şi am construit un fel de baricadă şi am început să strigăm
„Jos Ceauşescu“, „Moarte Tiranului“ şi alte lozinci, sub privirile plictisite
ale trecătorilor care se uitau la noi ca la teatru şi nu le venea să creadă că
ceea ce făceam noi era o revoltă adevărată.
– De ce eraţi voi mai revoltaţi decât
ceilalţi?
– Cum de ce? Aţi uitat tot ce am îndurat? Foametea, toate
restricţiile pe care ni le impusese tuturor ca să plătească datoriile externe,
cozile la alimente, la benzină, care ne-nnebuneau, demolările nebuneşti care au
lăsat atâtea familii fără case, restricţiile la lumină şi căldură iarna. Groaza
de „organe“, că, o clipă dacă suflai în front, erai dat pe mâna Securităţii de
care nu scăpai fără puşcărie. Doamne, ce necazuri am avut cu ei, numai norocul
şi Dumnezeu de sus m-a scăpat de închisoare. Parcă dumneavoastră nu eraţi
revoltaţi că jucaţi în frig, că se interziceau piesele, cum a fost la Teatrul
de Comedie cu piesa aia, Concurs de
frumuseţe, în care jucaţi şi dumneavoastră, care a fost considerată chiar
un atac împotriva şefului statului. Nu eraţi supăraţi şi dumneavoastră,
actorii, că se aproba să jucaţi numai spanacuri, numai minciuni, ca piesa
ailaltă cu care vă duceam peste tot în turnee: Măseaua de minte! Dar artiştii n-au ieşit, totuşi, în stradă,
pentru că majoritatea aveau funcţii, iar ăilalţi stăteau ascunşi şi spuneau
doar bancuri cu Ceauşescu. Nu vreau să jignesc pe nimeni, actorii au venit a
doua zi în CC (n.red: Comitetul Central al Partidului Comunist Român), când
totul a fost ca la operetă sau estradă. Diaconu, Dinescu, Maftei, Mărăscu,
Nicolaescu, Visarion şi alţii pe care i-am întâlnit în Comitetul Central, unde
eu am fost unul din cei care l-au dus aproape cu forţa pe Dăscălescu în balcon
de l-a huiduit lumea. Doamne, ce a fost la CC atunci! Intra cine vrea şi cine
nu vrea, era un du-te vino ca-n talcioc. Unii erau în „misiune“, fuseseră
avertizaţi de ce se va întâmpla, alţii au pătruns simţind că e rost de un
ciolan de ros, iar cei ca mine, de naivi, crezând că tot ce se întâmplă era
adevărat. Acolo am asistat când s-a făcut primul guvern revoluţionar, condus de
Verdeţ, iar miniştrii culturii au fost aleşi de cei prezenţi, Mircea Diaconu şi
Ernest Maftei.
– Hai să ne întoarcem la baricadă. Ce te-a
făcut să te duci acolo?
– Eram furios din cauza unui conflict cu secretarul de partid
din Teatrul de Comedie, o persoană foarte influentă şi atunci, şi acum, care a
vrut să mă dea afară! Plus că avusesem o mare deziluzie. Directorul de atunci
al teatrului, Silviu Stănculescu, cu care am crezut că pot să spun că sunt amic
– copilul meu şi băiatul lui erau ca fraţii, mă trădase şi semnase actul prin
care, în urma maşinaţiilor omului de care am vorbit mai înainte, urma să fiu
dat afară, cu un articol tare urât cu care nu mai puteam fi angajat nici la
canalul Dunăre-Marea Neagră. Totul, pentru că secretarul de partid râvnea şi el
la o iubită de-a mea. Sunt lucruri vechi care încă mă rod. Şi poate n-ar
trebui! Viaţa, maestre, e aşa de frumoasă că nu merită să ne ocupăm de
rahaturi! Deci, în 21, eram la teatru, când auzind de pe la diverse persoane că
e mare manifestaţie în Piaţa Palatului, m-am decis să mă duc glonţ acolo. Era
ora prânzului. Ajunsesem în spatele statuii lui Mihai Viteazul, unde i-am întâlnit
pe Silviu Stănculescu, pe Mihăiţă, pe Morărescu, directorul adjunct al
teatrului, şi Vladimir Găitan, care priveau în tăcere ce se-ntâmpla dincolo de
statui. Măi, fir-ar al dracului, mi-am zis, ăia de acolo au curaj şi eu să stau
să mă uit ca grangurii ăştia? Şi, fără să mă gândesc prea mult, m-am dus acolo,
în faţa hotelului Intercontinental şi i-am ajutat pe unii să care scaune şi
mese de la restaurantul de vizavi, peste o maşină răsturnată. O autoutilitară
cu număr de Buzău care venise dinspre Piaţa Palatului se oprise acolo şi
şoferul, o piticanie de om, a şters-o şi a lăsat-o acolo. Dan Iosif, Dincă,
mulţi oameni pe care atunci îi vedeam pentru prima oară, colegul dumneavoastră
Râlea, fiica şi fiul doamnei Pleşa, casieriţa teatrului, Ciucu, unul dintre
recuziterii teatrului, căruia tocmai atunci i se năzărise să-mi ceară nişte
bani. Era şi Petre Roman, pe care nu-l cunoşteam. Ne-a spus că era profesor la
politehnică. Să fi fost, zic eu, peste 50 la improvizaţia asta de baricadă, în
momentele de vârf. Dar mai plecau, mai veneau, iar în jur, inactivi, să fi fost
cam 100. La un moment dat am luat împreună cu Dincă firma aia mare de la
parcajul subteran de la Inter şi am pus-o deasupra mormanului de mese şi scaune
de la fostul restaurant Dunărea! Toţi eram suiţi acolo pe construcţia asta –
toţi, vorba vine, sus erau cât încăpeau, ceilalţi erau primprejur. Eu eram când
jos, când sus, aveam o energie ceva de neînchipuit! Strigam „Jos cizmarul!“. Cântam
„Deşteaptă-te, române!“. Înjuram împreună cu ceilalţi nebuni. Dan Iosif avea o
portavoce, dracu’ ştie cum făcuse rost de ea. Cineva mi-a arătat că pe trotuar
se plimba agitat ambasadorul Statelor Unite care striga şi el ca nu cumva
cordoanele de militari care se formaseră în faţa noastră să tragă în noi. M-am
dus mai aproape să mă conving că e el. Şi aşa era. Era el, ditamai ambasadorul!
Spunea cam aşa: „Nonviolent, nonviolent, liberty, democratic!“. La un moment
dat cineva a strigat: „Jos comunismul!“. Atunci a început să se tragă nebuneşte
din toate părţile! După care au venit pompieri cu furtunurile cu apă şi ne-au
udat.
– Şi ce aţi făcut?
– Ce să facem! Ne ascundeam pe lângă zidurile Inter-ului,
după care avansam şi încercam să ne suim iar pe baricadă. Unii reuşeau, alţii
nu. Între timp veneau iar pompieri, iar puneau tunurile cu apă pe noi, iar ne
retrăgeam înjurându-i şi protejându-ne cu câte o masă sau un scaun, dar până la
urmă iar ne retrăgeam, ajungând până la intrarea în Teatrul Naţional. Şi asta
de mai multe ori până au terminat apa şi atunci i-am luat la goană pe pompieri,
care apoi au devenit revoluţionari cu diplome! Ca să vedeţi cum se scrie
istoria! Dar veneau alte maşini şi nenorocirea iar începea! Uite aşa de zeci de
ori, ca un joc cu şoarecele şi pisica, dar la început n-am văzut că cineva ar
fi căzut sau ar fi fost ucis. Trăgeau în sus şi în caldarâm şi gloanţele
ricoşau şi uneori ne treceau vâjâind pe la urechi, dar, dacă intrase dracu-n
noi, nu simţeam, nu auzeam nimic! Însă până la urmă au fost atinşi câţiva care
au căzut şi a început să curgă sânge! Atunci a fost sperietura cea mare! Când
ne-am dat seama că nu e joacă şi că am putea să murim.
– Eraţi drogaţi?
– Eram ca şi drogaţi, dar nu era nevoie de droguri la câtă
ură aveam împotriva lui Ceauşescu. Când ridicam privirile şi vedeam că din
balcoanele „Interului“ se filmează, ne creştea inima de bucurie gândindu-ne că
o să vadă străinătatea ce se petrece aici, că nu puteau să ne omoare pe toţi şi
căpătam curaj şi strigam mai cu înfocare: „Jos tiranul, jos Ceauşescu, vrem
libertate“, după care oboseam, fumam câte o ţigară, mai beam o tărie, o cafea
primită de la unii oameni de pe margine, care ne aduceau cu termosul. Unii
ne-au dat şi sandvişuri cu salam, crenvurşti. Şi iar strigam. Eram neobosiţi,
nu ştiu de unde căpătasem deodată în ziua aia atâta putere. Cred că de la
Dumnezeu.
– Şi cum s-a terminat?
– La un moment dat, să fi fost zece seara, m-a tras de mânecă
un civil care mi-a şoptit: „Dacă nu vrei să mori, întinde-o, că va fi jale“
Atunci m-am dezmeticit, mi s-a făcut frică şi am plecat. Aţi fost cuprins
vreodată de o frică animalică? Nu mai raţionezi. Am plecat, de fapt, am fugit
de acolo. Nu acasă, ci la nişte prieteni, că acasă mi-a fost frică să mă duc.
Abia acolo mi-am dat seama că aveam pe faţă sânge, pantofii îmi erau năclăiţi
tot de sânge, iar hainele erau şi ele pline de sânge, pentru că… nenorociţii
uciseseră oameni. Dimineaţa, „baricada“ dispăruse, asfaltul fusese spălat ca şi
cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Aduseseră şi flori. Nu-mi venea să cred că tot
ceea ce se întâmplase fusese adevărat şi nu o închipuire. Cum stăteam aşa
prostit, am zărit venind dinspre piaţa Unirii mulţi oameni, ca la
manifestaţiile de 1 Mai, strigau lozinci împotriva lui Ceauşescu. Când au ajuns
lângă mine, m-am lipit de ei şi împreună am ajuns la Comitetul Central. Şi
unul, pe care mai târziu am aflat că-l cheamă Voicu, a spart primul geamurile
uşilor de la intrarea principală şi am intrat buluc sute de oameni, un puhoi în
vizuina lupului. Dar nu mai pot să mai vorbesc, uitaţi, am început să tremur,
parcă aş avea friguri…
Într-adevăr
tremura din tot corpul. Sandu nu mai e tânărul zvelt şi zurbagiu cu plete de
altădată. S-a îngrăşat, are cearcăne sub ochi şi părul (purtat tot lung) i s-a
rărit. Mi-a spus cu regret în glas că nu-mi închipui eu cât de mulţi
informatori au fost şi mai sunt în teatru. Mi-a promis că va mai sta de vorbă
cu mine. Dumnezeu să aibă grijă de sufletul celor care s-au jertfit atunci!
