Medicul Maria Mănucă, trăitoare în Iașii umbrelor înalte, nu prea știe cărui drum
să se alăture de la o vreme: Să fie pictura? Să fie poezia?
Volumul
de poeme Venezia profundis (Princeps Edit, Iași, 2007), ediție
bilingvă, tradusă în italiană de Mirabela Popa, este poate încercarea temerară
și mereu repetată a scoicii de a închide într-o perlă nemărginirea, mersul
imaginar al omului pe nisipul mișcător al apelor mării în care își răsfrânge
Veneția ecoul fâlfâitului de aripi de îngeri.
Fiecare
poem este un tablou de cuvinte și, deopotrivă, o terapie: „Trec mâinile peste
tăișul cuvintelor/ cu fața stau în fața cuvintelor – pietre“. [...] Deslușesc
în hieroglife mesajul „Deznoadă-ți legăturile,/ nodurile, cuvintele
desfășoară-le./ Cu palme fierbinți/ caut capătul firului – legătura cea mare“.
O
urmăm pe poetă printr-o Veneție imaginară, ne oprim la taraba unui vânzător de
cochilii „rânduite în mantiile lor de sidef după tăinuite geometrii“. Dacă și
le etalează, gândim noi, trecătorii cu privirea peste „taraba“ de poeme,
înseamnă că ar vrea să găsească și cumpărători. Dar nu! „Închiși în iubire/
vânzător și tarabă/ înfiripau o insulă plutitoare peste vacarmul străzii“.
Iată-ne
în casa Capulet: „Pe cadranul alb al ceasului/ linia subțire arăta «Ora
ciocârliei»/ cealaltă mai zăbovea sub baldachinul iubirii“.
La
Petrarca, „În casa poetului/ pereții respiră prin frescă [...]/ Un înger
nostalgic/ s-a lăsat prins/ în frunza de lumină ce pâlpâie sus/ într-un colț de
vitraliu [...]“
Chiar
de nu ne este foarte familiară italiana, tot vom recunoaște clarul din „Nella
casa del poeta/ le pareti respirano attraverso l’affresco“.
Veneția
este paradisul măștilor de carnaval. Ochiul de pictoriță al poetei vede (și ne
arată) cum „Din plutire/ zidul s-a oprit la piciorul podului./ Sus la
fereastră, orb/ privea manechinul/ drapat în catifea și dantele[...]/ Pe obraz
o umbră – Masca“.
Este
o carte de poeme cât o excursie de prea multă vreme visată. O călătorie într-o
gondolă de vitralii cântătoare. Ideea traducerii ei în limba italiană face cât
o vizită cu ghid pentru un grup de văzători-nevăzători pentru care cuvintele
pictează istorii, legende, întâmplări de fiecare zi.
Și totuși, poeta nu ne abandonează în
necunoscut. Pentru că, precum un final de poveste, poemul „Întârziere“ ne aduce
acasă, în noi adică: „Prin geamul sculptat în plecări/ răzbate întârziată/
întoarcerea“.
Ar mai fi de spus că volumul de poeme al
poetei Maria Mănucă beneficiază de o copertă în tonuri de noapte, peste care
aurește lucrarea pictoriței Mănucă, după fresca „Transferimento del corpo di
San Marco“ din Basilica din San Marco; iar coperta a patra este vegheată de
autoportretul autoarei.
Lansarea a avut loc la Libreria Mondadori,
sub egida Institutului Român de Cultură și Studii Umanistice din Veneția, la 28
noiembrie 2007. Abia acum a ajuns și la noi. Să ne bucurăm de ea!
Maria
Mănucă – „vector pe curba cuvintelor“ – pare a sta mereu de veghe între umbră
și lumină, străluminând cu clarul din poemele sale câte un colț de vitralii,
până aproape că nu mai știm ce-o vrea să însemne toate acestea: poezie
îndrăgostită de culoare sau pictură care cântă? Dacă
nici asta nu-i poezie, ce nume să-i dăm straniului ecou de lumină care ne
ajunge din chiar miezul de cuvânt al cântului său?
