Stagiunea
curentă a propus, din nou la sala Radio, un concert deosebit de atractiv, care s-a
dovedit a fi şi de calitate. Un public numeros a ascultat Simfonia a II-a „Învierea“ de Gustav Mahler, lucrare prea rar cântată
la noi, prezentă mai curând în programele Festivalului „Enescu“ în versiunea
unor ansambluri şi dirijori de cotă internaţională.
De
această dată, monumentala partitură a fost „atacată“ de Orchestra Naţională şi
de Corul Radio (pregătit de Dan-Mihai Goia), formaţii completate însă cu zeci
de „suplimenţi“ pentru a realiza sonorităţile imaginate de compozitor. Deloc întâmplător,
la pupitru s-a aflat un dirijor austriac – Sascha Goetzel – care, în ciuda
tinereţii sale, a înţeles – mai bine spus a simţit – excelent spiritul conaţionalului
său, reuşind să redea, într-o construcţie echilibrată şi permanent susţinută, întreaga
frământare şi stările diverse, adesea contrastante (poate contradictorii?)
cuprinse în paginile încărcate de tumult şi lirism deopotrivă. Deosebit de
solicitată, orchestra a răspuns cerinţelor şi intenţiilor dirijorale, conturând
suprafeţe transparente, abia sugerate, momente dramatice, paroxistice sau în
apoteoză, jocuri coloristice cu o varietate şi o sugestivitate ce au captat
atenţia spectatorilor timp de aproape două ore; aceasta constituie, în sine, o
performanţă, ştiut fiind faptul că doar un edificiu sonor perfect conturat şi o
diversitate expresivă permanentă pot „ţine“ publicul într-o asemenea desfăşurare
superbă, dar riscantă. Dar în acea seară a fost un „pariu“ câştigat de ansamblu
şi de dirijor, pentru că, într-adevăr, derularea fluentă, densă şi suplă
totodată, planurile sonore alternând „gravele“ (impecabile) tensionate, cu
accente prevestind cumva exploziile terifiante sau strălucitoare ale alămurilor,
poezia viorilor sau pizzicato-urile discrete, pline de farmec, împlinite de
harpă, amintind verva chitarei, percuţia bogată şi combinaţia între cântul suflătorilor
de pe podium şi „replica“ celor din culise, de un efect aparte, corelarea între
partide – totul a captivat şi chiar a entuziasmat. Sigur că la crearea
atmosferei a contribuit, în secvenţele finale, şi Corul Radio, aducând nuanţe
abia şoptite, intonate de vocile bărbăteşti sau momente ample în forte, în
general bine rezolvate, în timp ce intervenţia solistelor a permis aprecierea
mezzosopranei bulgare Valentina Kutzarova pentru eleganţa frazei, culoarea
glasului şi perfecta cunoaştere stilistică; soprana Simona Mihai, deşi corectă,
a rămas ştearsă şi fără relief, nu doar pentru că glasul său este firav (ceea
ce am constatat şi în evoluţia sa din Festival, într-o trecută ediţie), deşi
„cartea sa de vizită“ pare să spună… altceva.
Chiar
dacă la un moment dat orchestra a dat semne de oboseală, chiar dacă au existat şi
câteva scăpări sau uşoare dezechilibre, chiar dacă la cor aş fi aşteptat o mai
mare omogenizare (fără tenori răzleţi sau başi cu pedale excesive), am trecut
peste toate rezervele, pentru că Simfonia, în întregul său, a fost cu adevărat
monumentală şi deosebit de frumos realizată sub bagheta unui dirijor cu o
gestică amplă, poate uneori coregrafică, dar precisă şi expresivă, având capacitatea
de a „duce“ întregul aparat vocal-simfonic într-un demers în care interpreţii
s-au implicat cu vădită plăcere, meritând astfel din plin aplauzele şi ovaţiile
prelungi ale melomanilor, încântaţi să reasculte superba muzică mahleriană într-o
versiune de certă valoare artistică.