Candid STOICA
marţi, 10 ianuarie 2017
„Dați-ne
personaje de la noi de acasă…Cercetați în lung și-n lat țara
noastră: câți oameni cumsecade, dar câtă buruiană care
otrăvește viața unora și pe care nici o lege nu o ține-n frâu.
Pe scenă! Să poată toți să-i vadă. Să râdă de ei. Teatrul e
o școală mare și scopurile lui sunt nobile”, scria Gogol în
1835. Piesele sale – „Revizorul”și
„Suflete moarte” – oferă un exemplu greu de depășit al
felului în care teatrul poate interveni în viața unei națiuni
dovedindu-se un ferment activ al acesteia.
Întreaga
acțiune dramatică din „Suflete moarte” este determinată de un
fapt iluzoriu, de o fantomă. Marii funcționari ai unui mic orășel
devin alarmați de cineva care declară deschis că vrea să cumpere
sufletele țăranilor morți. Personajul misterios reușește să
pătrundă în interiorul conjurației de conducători ai orașului
aflând multe din secretele lor. Iar aceștia vor să-l atragă în
jocurile lor necinstite și viclene, încercând să-l corupă și
propunându-i o logodnică. În final, frica de a fi dați în vileag
e mult prea mare și atunci aceștia îl arestează. Se dovedește
astfel că mica lor lume coruptă s-a agitat, s-a dat peste cap
pentru o fantomă. Ce altceva poate fi un om care se străduiește să
cumpere suflete moarte?
Folosind satira
în privința obiceiurilor și năravurilor birocrației ruse
printr-o serie de portretizări absolut extraordinare, Gogol dă o
imagine cât se poate de veridică a societăți ruse a secolului
XIX. Avem senzația că autorul se adresează în permanență
publicului cu întrebarea: „De cine râdeți?”. Răspunsul:
personajele importante ale urbei: guvernatorul, procurorul, șeful
poliției, președintele curții de apel etc.
Istoria
literară a consemnat criticile violente la care a fost supus autorul
de către cercurile în care lovise și care au propus exilarea lui
în Siberia. Mult mai târziu, prin anii 1972–1973, la noi,
regizorul piesei a fost obligat să se exileze, iar spectacolul a
fost suspendat de diriguitorii artei de atunci. Dacă pe vremuri,
țarul Nicolae al II-le a spus că autorul trebuie trimis în
Siberia, Ceaușescu doar a plecat de la spectacol supărat și
politrucii au suspendat spectacolul.
În prezent,
folosind o dramatizare aparținând lui Mihail Bulgacov, tânărul
regizor Vlad Cristache construiește împreună cu scenograful Andu
Dumitrescu, un spectacol solid, veridic, de foarte bună calitate.
Trebuie menționată distribuția excelentă, cu actori extrem de
potriviți adunați de la mai multe teatre. Ion Chelaru, Alexandru
Conovaru, Gheorghe Visu, Constantin Cojocaru, Constantin Florescu,
Gheorghe Dănilă, Bogdan Ghițulescu, dar mai ales Dan Aștilean
(care amintește vizibil de actorul Teatrului de Comedie, Constantin
Băltărețu, dispărut prematur cu ani în urmă), impresionează
prin arta compozițiilor lor, pe care le dezvoltă plenar prin zeci,
sute de amănunte, reușind performanța de a rivaliza în arta
portretisticii cu marii actori de altădată. La Smaranda Caragea,
Delia Seceleanu, Delia Nartea și Ana Ciontea este de admirat cum din
femei splendide s-au transformat în niște harpii urâte și
clevetitoare, fiecare reușind să dea o altă ipostază a mumei
pădurii. Dan Rădulescu și Șerban Georgevici construiesc din
fragmente de replici doi hirsuți autentici, care cârmuiesc cu
dexteritate o drezină instalată cu șine cu tot între scenă și
sală. Instalația este funcțională, pentru că Cicikov nu mai
călătorește cu trăsura. E de apreciat și prestația tinerilor
Bogdan Cotleț și Lucian Ionescu, cu mici apariții aparent
nesemnificative, dar care se rețin.
Însă partea
leului îi revine lui Dragoș Huluba, care a ajuns în sfârșit la
un rol de mare anvergură, pe care se străduiește să-l rezolve cu
excelentele lui calități de comedian. Ca să fie perfect împlinit,
Cicikov al său poate că ar trebui să aibă și un strop de
malițiozitate, pe care o sugerează doar fugar, pierzând-o
ulterior. El este pe rând simpatic, drăguț, comunicativ,
binevoitor, simplu în comportări, aparent sincer, până când își
dezvoltă secretul malefic de cumpărare a sufletelor.
Unul din
momentele cele mai reușite, de o incandescență stranie, e acela
când unul dintre personaje emite ideea că Cicikov ar putea fi chiar
misteriosul căpitan Kopeikin, iar la auzul știrii, Procurorul –
interpretat de Gheorghe Dănilă – sucombă. S-ar putea reproșa
regizorului mai multe inadvertențe. De exemplu, costumul purtat de
Ana Ciontea te duce cu gândul că personajul ar fi stareță, când
de fapt e doar văduva moșiereasă Korobocika. Sau faptul că îl
pune pe Cicikov într-o postură de neînchipuit (în chiloți) în
prezența unor doamne din secolul 19. Dar aceste amănunte par
insignifiante în raport cu exactitatea construirii unor scene și
plasticitatea întregului spectacol.
Se poate afirma
că, în ciuda numeroaselor studii, Gogol a rămas încă o enigmă.
Și „Suflete moarte” este o capodoperă neterminată, ajunsă pe
scena Teatrului de Comedie într-un spectacol al tânărului regizor
Vlad Cristache. Acesta se anunță un creator redutabil, din clasa
admirabililor regizori care au dat teatrului românesc recunoașterea
universală. Felicitări merită și directorul George Mihăiță
care, intuind cu flerul-i binecunoscut că o piesă actuală ar putea
deranja notabilitățile, are curajul de monta una din secolul XIX,
care demască virulent viciile vremii de atunci.
