Vasili Semionovici Grossman s-a născut într-o
familie de evrei în anul 1905 în localitatea Berdicev, din Ucraina, unde se
afla una dintre cele mai importante comunităţi evreieşti din Europa de Est. Îşi
face studiile la Kiev şi apoi la Moscova, frecventând cursurile facultăţii de
chimie. În 1933 se transferă definitiv la Moscova, unde îşi publică primele
lucrări, nuvele şi povestiri, printre care şi „În oraşul Berdicev“, ce va sta
la baza filmului „Comisarul“ (1967), interzis însă de KGB. Abia în 1990 a fost
oferit publicului pe marile ecrane. În 1941, Grossman este trimis pe front cu
misiunea de corespondent de război pentru ziarul oficial al Armatei Roşii,
„Steaua Roşie“. Însoţeşte armata sovietică până la Berlin şi se află printre
primii comentatori ai exterminărilor operate de nazişti. Articolul său
„Infernul de la Treblinka“ a servit drept probă a acuzării în procesul de la
Nürnberg.
În
aceşti ani, Grossman devine conştient de apartenenţa sa etnică şi, confruntat
cu antisemitismul promovat de Stalin, începe să se distanţeze de idealurile
revoluţionare în care chiar a crezut până la acel moment. În scurt timp devine
un personaj incomod pentru regimul sovietic. Manuscrisul romanului său „Viaţă
şi destin“, ce are ca fundal istoric bătălia pentru Stalingrad, va fi
sechestrat în 1961 de KGB, din cauza adevărurilor rostite răspicat despre
totalitarismul instaurat de Stalin şi camarila sa, precum şi despre teroarea
din lagărele de muncă silnică de pe teritoriul sovietic. Destinul european al
romanului, ajuns în Occident sub formă de microfilm, va începe abia postum în
anii optzeci, văzând lumina tiparului mai întâi în limba rusă, în Franţa, apoi
în franceză, în Elveţia şi Franţa, în italiană şi, în fine, în limba română
(Polirom, 2010).
În
ultimii ani de viaţă, Grossman lucrează la romanul Panta rhei, pe care, de
asemenea, nu reuşeşte să-l publice în URSS. Este răpus de cancer la Moscova în
1964. Aşa se face că gloria prozei lui Grossman va fi, ca şi a lui Pasternak
sau Bulgakov, postumă.
Panta rhei (Polirom, 2014) – traducerea fără
cusur a Janinei Ianoşi, note de Ion Ianoşi – este una din cărţile cele mai
biciuitor-polemice şi revelatoare asupra stării de fapt din fosta URSS în
perioada postbelică. Un roman pe care autorul n-a avut cum să-l revadă, apărând
astăzi ca un fel de „schiţă“ a unui vast tablou sau scriere nedesăvârşită. Nu
este un roman istoric, ci mai curând ceva mult mai complex ce transgresează
canoanele speciei, dincolo de literatură şi istorie. Grossman face uz de câteva
personaje, tip Ivan sau Anna, pentru a oferi nu numai eşantioane din
înspăimântătoarea cronică neagră a epocii staliniste, dar şi pagini unice de
meditaţie şi polemică asupra statutului filozofic, politic şi uman ce a făcut
ca Rusia să dea naştere unor figuri precum Lenin, Stalin ş.a. Obiectivul lui
Grossman, probabil, era cel de a edifica un mare roman menit să povestească
istoria contemporană a URSS cu dese trimiteri în trecutul Rusiei ţariste, fără
a fi de o parte sau de alta, fără să ascundă sau să camufleze atrocităţile pe
care socialismul, propagat până la consecinţele sale extreme, le-a generat.
Personajul central în Panta rhei este
Ivan Grigorievici: la moartea lui Stalin în 1953, acesta va fi eliberat
dintr-un lagăr de muncă silnică siberian în care a fost deţinut vreme de
treizeci de ani. Ivan călătoreşte cu trenul mai întâi la Moscova, unde avea
ceva rude, apoi se deplasează la Leningrad. Aici se angajează la un artel, o
cooperativă în care majoritatea erau invalizi de război, şi stă în gazdă la
Anna Sergheeva, o văduvă de război.
Întoarcerea
lui Vania în lumea liberă, adică cea fără gardieni, anchetatori sau torţionari
la vedere, nu se va dovedi un lucru uşor. Aplecat spre meditaţie şi cugetare,
spre evocarea unor realităţi trăite sau auzite, dar mai ales spre viaţa
interioară a personajelor, fiind de fapt un alter ego al autorului,
Grigorievici îşi aminteşte toată gama de cruzimi, torturile şi dezumanizarea
din lagăr; ceea ce nu-l împiedică acum, în libertate, să identifice sub
nenumăratele măşti şi disimulări (a se vedea cazul vărului său din Moscova,
Nicolai Andreievici, ajuns acum cercetător ştiinţific) zvârcolirea vinovată a
celor care, datorită delaţiunilor şi complicităţii cu puterea bolşevică, nu
numai că au trimis la moarte zeci şi zeci de oameni, ci au continuat să
trăiască viaţa normală dintotdeauna ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. El
însuşi, ca atâţia alţi ruşi, fusese arestat şi condamnat pe baza unui denunţ.
Un sistem care, în perioada stalinistă, era folosit pentru a se lepăda de
„duşmanii poporului“.
Meditaţiile
protagonistului devin tot mai pregnante şi îndurerate pe măsură ce amintirile
şi cugetul său zăbovesc inclusiv asupra condiţiei femeilor internate în lagăre,
schilodite moral şi fizic, transformate în neoameni: „La ocnă femeile le
constrângeau pe femei la o convieţuire nefirească. În barăcile lor din lagăr se
creau făpturi absurde – femei-dulău cu voci răguşite, mers lăbărţat, cu apucături
bărbăteşti, îmbrăcate în pantaloni băgaţi în cizme soldăţeşti de pâslă. Iar
alături apăreau făpturile nenorocite, jalnice – moşmonditele“ (a se citi
„lesbienele pasive“).
Într-una
din nopţi, Anna Serghevna, gazda ce-l idolatriza pentru patimile prin care
trecuse şi de care nu i se plânsese niciodată la persoana întâi, se apropie de
patul lui Vania şi se întinde lângă el. Femeia, o ex-activistă politică, îşi
începe, la rândul ei, lunga depoziţie despre tot ceea ce văzuse şi trăise în
anii în care el se găsea în afundul lagărului-mormânt din Siberia. Printre
primele măsuri fuseseră exproprierile şi deschiaburirea. Exterminarea
chiaburilor se făcea pe baza teoriei leninist-staliniste precum că aceia nu
puteau fi consideraţi oameni, aşa cum naziştii nu-i considerau pe evrei oameni.
Prin povestirea Annei, Grossman acordă un amplu spaţiu şi genocidului
ucrainenilor, foametei planificate şi puse în operă de acelaşi Stalin, ce a
determinat moartea la sate a zeci de milioane de oameni, constrânşi înainte de a-şi
da duhul să mănânce câini, pisici, şobolani, sau chiar să se dedea la acte de
canibalism. Din acest remember incredibil, adesea un lung monolog interior sau
mărturie narativă a eroului său central, a ceea ce acesta a trăit, a văzut cu
propriii ochi sau a auzit povestindu-se despre personaje adiacente din cele mai
felurite medii şi straturi social-politice de pe întreg teritoriul URSS, de-a
lungul a trei decenii de recluziune, Grossman îşi alimentează partea
„eseistică“ a romanului în care oferă tabloul originii „răului“ rusesc,
concentrat în figurile lui Lenin şi ale continuatorului său, Stalin.
Explorând
în adâncime trecutul acestui popor, scriitorul, ce şi-a scris cărţile în cheia
convingerii că „istoria omului este istoria libertăţii lui“, ajunge la
rădăcinile tragediilor pe care le cunoaşte. Comparaţia cu Occidentul, ale cărui
idei de libertate şi demnitate a omului fuseseră preluate de Revoluţia din
1917, este revelatoare: „Evoluţia Occidentului era fecundată prin creşterea
gradului de libertate, în timp 
ce evoluţia Rusiei era fecundată prin creşterea
robiei“. Gânditorii revoluţionari ruşi n-au perceput semnificaţia uriaşă a
emancipării mujicilor, petrecute în secolul al XIX-lea. Cum se va dovedi peste
un veac, un astfel de eveniment cu adevărat istoric era mai revoluţionar decât
cel declanşat sub arhicunoscutele iniţiale MRSO. Marea Revoluţie a clătinat
doar temeliile milenare ale Rusiei, temelii pe care nici ţarul Petru, nici
Ecaterina, nici Lenin nu vor fi reuşit să le abolească. Dezvoltarea Rusiei era
dependentă de robia rusească. Progresul Rusiei, aşa cum ţine să demonstreze
autorul cu probe covârşitoare, nu este fondat pe libertate şi justiţie, ci pe
robie. „Şi ce poate da lumii“, se întreabă Grossman, „un rob milenar, chiar
dacă devenit atotputernic?“.
Nu
credem că s-au scris vreodată în lume pagini mai adevărate şi mai necruţătoare
despre esenţa gândirii şi faptelor lui Lenin şi Stalin, sinistre figuri ce au
terorizat, robit şi însângerat un imens teritoriu populat de milioane de oameni
scufundaţi în milenarele mlaştini fără fund ale non-libertăţii. Grossman nu-şi
îngăduie să aibă milă şi nici să întrevadă vreo rază de speranţă în privinţa
revenirii unor vremuri ale sufletului rus liber şi omenesc, zugrăvit în
capodoperele unui Gogol, Ceaikovski, Tolstoi, Turgheniev, Dostoievski, Cehov
ş.a.m.d.
Glasul
lui Grossman, cel din Panta rhei,
este unic prin luciditate analitică şi prin detaliile destinelor intrate în
maşina infernală a exterminării de către omul-stat şi braţul său înarmat,
securitatea de stat sau poliţia politică discreţionară. Îţi trebuie o formă
specială de curaj, sensibilitate şi inteligenţă pentru a putea scrie o asemenea
carte: viaţa sub zodia tragicului a protagonistului mărturisitor, Ivan
Grigorievici, interferează cu cazuistica romanescă a zeci şi zeci de personaje,
figuranţi, portrete, aflate în diverse epoci, climate, zone geografice.
Subliniem încă o dată paginile analitice de o forţă copleşitoare ce marchează
pe viaţă cititorul interesat de URSS, de istoria celor doi lideri horror ai ei
din veacul al XX-lea. La adăpostul unor ideologii de import, au satanizat o
mare naţiune, lipsind-o de tot ce are individul mai scump şi inalienabil:
libertatea.
