Nu face parte dintre artiştii orgolioşi care-şi închipuie că fără ei lumea artistică s-ar nărui. N-a avut şi nu are timp de pierdut într-un vanitas vanitatis de-a cine-i mai mare într-o lume de toate mărimile din mozaicul artei. Abia dacă are timp să creeze. Că lucrările sale ar fi de găsit prin muzeele de artă din Iaşi, Bucureşti ori Suceava pare firesc. Tot firească este şi selecţionarea lucrării sale Pauza albă, dintr-o expoziţie colectivă – „România în pictură şi sculptură“, deschisă la Londra prin anii ’70 ai secolului al XX-lea – întâmplător, singura lucrare achiziţionată atunci de Muzeul Guggenheim din New York, spre a se alătura altei mari prezenţe româneşti – acolo, în Lumea Nouă – celebrisimul sculptor Constantin Brâncuşi.

   Discret, modest, profund dăruit artei, profesorul-pictor Ghiţă Leonard continuă şi astăzi, la vârsta senectuţii, cu generozitatea şi grija dintotdeauna, să se ocupe de formarea noilor generaţii de bătători la poarta artelor frumoase învăţându-i să vadă mai întâi cu sufletul acel ceva care, transmis ochilor noştri, să reverbereze tot într-o coardă de suflet, ştiut fiind „qu’on ne voit bien qu’avec le coeur; l’essentiel est invisible pour les yeux“ – cum ar zice Micul Prinţ, cel trimis spre deşertul (din noi?!) de Antoine de Saint-Exupéry…
   L-am cunoscut pe maestrul Ghiţă Leonard în ziua de 7 noiembrie 2009 la deschiderea Galeriei ieşene de artă – Sofia. Pictorul expozant îi fusese student. Profesorul trăia bucuria de a vedea că arta este pe mâini bune şi că lecţia sa de abordare, cu seriozitate, a creaţiei, fără a se neglija niciuna din exigenţele impuse de acesta, fusese bine înţeleasă. Abia dacă a rostit câteva cuvinte la amintitul vernisaj, preferând să nu se abată atenţia participanţilor de la rostul evenimentului din viaţa artistică a urbei spre propria-i importanţă, aceea de formator de artişti-pictori. Aş fi vrut să vizitez Muzeul de Artă din Iaşi. Instituţia este însă într-o amplă renovare-consolidare.

   Maestrul Ghiţă Leonard a avut amabilitatea să-mi arate câteva lucrări din colecţia sa şi fotografii ale unora aflate în colecţii de stat sau private. În unele se simţea parcă „umbra albastră“ a profesorului Alexandru Ciucurencu (Consfătuire – lucrarea de diplomă aflată astăzi în Colecţia Institutului de Artă „Nicolae Grigorescu“ – sau „Schiţă în creion“ reprezentând un cap de copil), în celelalte era doar amprenta artistului care şi-a aflat stil propriu şi originalitate inconfundabilă.

   Despre arta sa, „novatoare, modernă, originală“ au scris de-a lungul timpului critici avizaţi de a căror părere se cuvine fără îndoială să se ţină seama: Ion Frunzetti, Aurel Leon, Valentin Ciucă, Amelia Pavel, Radu Negru; iar maeştrii artei contemporane îl recunosc astăzi ca fiind dintre ei.

   Doar UAP, într-un soi de stranie amnezie, uitase să-i recunoască maestrului pictor apartenenţa la marea familie de artişti plastici din România. Avea să o facă în ziua a şaptea din cea de-a şaptea lună a anului 2007 ca pentru a-l înscrie pe artist sub semnul perfecţiunii. Nu şi lui Dumnezeu i-au trebuit şapte zile să-şi definitiveze Creaţia? – şase pentru facere a toate câte sunt şi, a şaptea, pentru a vedea în tihnă că totul e perfect!
   Dacă veţi trece prin Iaşi (iar Muzeul de Artă tot în renovare va fi), căutaţi-l pe maestrul Ghiţă Leonard. Îl aflaţi cu siguranţă la Şcoala Populară de Artă, îndrumându-i pe noii căutători de frumos în jocul luminii cu umbra şi arătându-le drumul spre ei, spre modul lor de a duce mai departe povestea despre un roşu-galben-albastru – culori primare „din care se adapă curcubeul“. Dacă veţi trece prin New York, faceţi o escală la Muzeul Guggenheim. Vă vor întâmpina doi români dintre cei aleşi: Magul de la Hobiţa Gorjului, cu Măiastrele lui şi Cocoşii vestind răsăritul de soare (dintr-un „Deşteaptă-te, române!“ numai lumină şi senin) şi, undeva, discret precum în viaţa de fiecare zi, artistul ieşean Ghiţă Leonard cu o „pauză albă“ ca pentru a ne trage sufletul după prea obositorul drum al întoarcerii în noi.