Întâmplarea
a făcut ca, la Ateneu, serile de concert să se afle, în ultimele zile de toamnă,
sub semnul muzicii de factură religioasă, abordată în varii forme şi modalităţi
de expresie. Astfel, Studioul de muzică veche a oferit o seară aparte, „In
memoriam Robert Dumitrescu“ – cel care a fost membru al ansamblului încă de la
înfiinţare, compunând şi realizând, de-a lungul timpului, numeroase adaptări
ale unor opusuri „de epocă“ pentru acea structură. Ani la rând membru al Orchestrei
Radio, violoncelistul Robert Dumitrescu a fost atras şi de instrumentele
„vechi“, cântând la viola da gamba sau la lăută, alături de colegii din Studio.
Trecerea sa în lumea de dincolo a determinat readaptarea lucrărilor abordate de
ansamblul în care au continuat să evolueze Georgeta Stoleriu, Verona Maier,
Anca Iarosevici – formulă în care s-a derulat şi seara omagială, propunând însă
şi elemente de noutate, deosebit de interesante.
De
exemplu, chiar în prima lucrare – Anagrama
Mânăstirii Putna de Robert
Dumitrescu –, celor trei muziciene li s-a alăturat violoncelistul Eugen-Bogdan
Popa, integrându-se şi ca sunet şi mai ales ca manieră de cânt specificului
unei asemenea creaţii în care muzica de strană sau cea de sorginte orientală se
îmbină inspirat, vocea limpede a sopranei înălţându-se şi completându-se (şi)
cu percuţia discretă, cu linia violei da gamba sau cu intervenţiile
clavecinului. Dar Verona Maier a anunţat că Studioul a creat un Premiu „Robert
Dumitrescu“, acordat pentru „preocupări în muzica veche“, conferit
chitaristului Costin Soare, cel care apoi a interpretat superb, în propria sa
adaptare, Sarabanda şi Giga din Suita nr. 1 pentru lăută de Bach,
compozitor din creaţia căruia aceeaşi Verona Maier a ales un Coral pentru orgă,
aducând calmul şi sobrietatea reculegerii şi împăcării; iar în Suita medievală
din sec. IX–XII adaptată de Robert Dumitrescu, atmosfera de altădată, elegantă,
delicată şi adesea plină de voioşie a fost reliefată prin percuţia diversă,
volutele violei da gamba tenor şi ale glasului sopranei Georgeta Stoleriu care
apoi, într-o altă lucrare de Robert Dumitrescu – Ecouri moldo-valahe –, a susţinut la rândul său percuţia
transparentă şi plină de farmec, în timp ce Anca Iarosevici şi Eugen Popa au
brodat un dialog de mare fineţe, punctat de pizzicato şi glissando-uri, precum şi
de melopeea cu tentă bizantină de o frumuseţe filigranată.
Ruga
şi sonurile „de catedrală“ s-au regăsit în Domine
Deus de Vivaldi, soprana
conferind un plus de rafinament liniei melodice care, împlinită de orgă şi
viola da gamba, s-a înălţat cu simplitate şi credinţă, atmosferă prelungită
prin Coralul BWV 659 de Bach, interpretat de Verona Maier şi Anca Iarosevici cu
gravitate şi, din nou, cu o sobră reculegere. Iar după suita medievală de sec.
XII–XIII Cantigas de Santa Maria de Alfonso X El Sabio (adaptare Robert
Dumitrescu), plină de graţie şi lumină (soprana cântând şi la lăută, apelând şi
la percuţie, asemenea Veronei Maier, alături de viola da gamba tenor a Ancăi
Iarosevici), glasul vibrant şi încărcat al Georgetei Stoleriu a impresionat, ca
de fiecare dată, în terifiantul Tatăl
Nostru de Felicia Donceanu, împlinind cu o trăire ardentă şi profund umană
acea ambianţă aparte, pusă în valoare de muzicienele din Studioul de muzică
veche şi de colaboratorii lor, în memoria celui care a fost Robert Dumitrescu.
Apoi,
după cele câteva săptămâni în care concertele curente ale Filarmonicii bucureştene
au fost dirijate doar de Cristian Badea, într-un demers, cred, unic pe la noi,
destul de „forţat“ de altfel, la pupitru a urcat Mark Mast, propunând
monumentalul Recviem de Dvorak, extrem de ofertant şi
solicitant în special pentru orchestră şi cor, soliştii având doar scurte
intervenţii şi multe secvenţe în cvartet. În general, orchestra a sunat bine,
dens şi omogen, cu alămuri nu totdeauna impecabile, dar cu o paletă coloristică
şi expresivă nuanţată, asemeni corului (pregătit de Iosif-Ion Prunner) care,
într-o partitură complexă şi dificilă, a realizat pagini frumoase, susţinute cu
precizie, deranjând însă excesiv zgomotul produs la fiecare ridicare sau aşezare
pe scaune a coriştilor, acoperind uneori până şi cântul soliştilor, rupând
oricum brutal starea de spirit ce se dorea creată prin muzică. În cvartet,
glasuri de calitate, binecunoscute, dar fără posibilitatea omogenizării, pentru
că soprana Iulia Artamanov are o voce frumoasă, dar cu probleme de intonaţie, uşor
stridentă în acut şi cu registrele mediu-grav estompate, mezzosoprana Antonela
Bârnat ştie să îşi pună în valoare timbrul cald şi eleganţa frazării, cu un
calm care subliniază şi siguranţa tehnic-stilistică, tenorul Marius Vlad Budoiu
susţine cu aplomb orice partitură, cu muzicalitate şi inteligenţă, chiar dacă
exploziile în acut au „ieşit“ din ansamblu, iar basul George-Emil Crăsnaru
trezeşte nostalgia, poate chiar tristeţea amintirii unui glas amplu, acum
lipsit de consistenţă şi forţă, deci greu de auzit, deşi efortul era vizibil.
În asemenea condiţii, fiecare a evoluat pe coordonatele proprii, departe de
ceea ce a imaginat compozitorul în îmbinarea vocilor.
Dezinvolt, cu o gestică precisă şi o mişcare a
corpului uneori surprinzătoare prin neadecvarea la sensurile lucrării, Mark
Mast a condus Recviem-ul reuşind să
relaţioneze corul, orchestra şi soliştii într-un edificiu sonor logic în
construcţie, dar lipsit de încărcătura profund religioasă cerută nu doar de
textul latin tradiţional, ci şi de faptul că, după cum se precizează în
prezentare, a fost scris cu „tristeţea amintirilor tragice din propria viaţă“ a
creatorului, „de moartea copiilor, de pildă“. Am ascultat o desfăşurare plină
de momente în forţă, de tensiune sau poate revoltă, dar prea puţin de rugă, rămânând
astfel o redare de efect pentru cei care preferă intensităţile mult subliniate,
dezamăgindu-i pe cei ce sperau să regăsească datele specifice unui asemenea
opus de largă respiraţie, dovadă clară fiind şi locurile rămase goale în sala
Ateneului la pauză – un alt aspect nefiresc şi surprinzător, mulţi dintre
melomani revoltându-se în clipa în care „curgerea“ Recviem-ului s-a întrerupt pentru un „respiro“, aşa cum nu s-a mai
întâmplat în stagiunile noastre, cel puţin în ultima vreme.