Măria
Sa Cartea, nu numai că nici vorbă să abdice, dar îşi consolidează tronul
imperial cu fiecare nouă provocare a noilor hoarde
înarmate până-n… „inci“ cu tehnică păstrătoare de ce vrei şi ce nu vrei din
imensul arsenal al realizărilor omeneşti într-ale ştiinţei, artei şi culturii
universale, la care poate ajunge oricine cu minima condiţie de a apăsa pe nişte
butonaşe şi de a privi pe un ecran. Ar mai trebui desigur ca beneficiarul să
cunoască şi abecedarul după ce mai întâi îşi va fi agonisit înţelepciunea prin
jocul ca joacă…
MareleSalon du Livre de la Paris (21–24
martie 2014), le Parc des Expositions de
la Porte de Versailles a fost luat cu
asalt de zecile de mii de vizitatori veniţi la întâlnirea cu cartea, încă de
dinainte de ora deschiderii.
Prin
grija Institutului Cultural Român, ţara noastră a fost reprezentată generos şi
de această dată. Le Pavillon de Roumanie
şi-a înscris prezenţa sub semnul viitorului: Des livres à venir, l’avenir des livres – Cărţi aşteptate, viitorul cărţilor.
După
deschiderea oficială a Salonului Cărţii (la care invitat de onoare a fost de
data aceasta Argentina), în Salon d’or, Palais de Behague, Ambasada României
din Paris a făcut onorurile de gazdă atentă pentru toţi participanţii la marele
eveniment, sosiţi din România şi, respectiv, Republica Moldova, urarea de bun
venit fiind înnobilată de vernisajul expoziţiei – Anthropo-satire a cunoscutului caricaturist Ştefan Popa-Popa’s, prezentată de Giorgio Cegna, fost decan
al Academiei de Arte Frumoase din Roma, şi academician Catia Gentilucci, directoarea Institutului de Arte
Plastice din Roma.
Printre
invitaţi – politicieni, jurnalişti, redactori, caricaturişti: Plantu – Le
Monde, Georges Wolinski – Libération, Paris-Match, Carlos Brito – caricaturist,
Patrick Guilloton – redactor Sud Quest & echipa de desenatori de la Canard
Enchaîné, Gérard Vanderbrouke, preşedinte al Festivalului de desen de la
Saint-Just Le Martel, Jackie Redon – Paris Match, Thierry de Montbrial, preşedintele
Institutului Francez de Relaţii Internaţionale şi, nu în ultimul rând,
Dominique de Villepin, fost prim-ministru al Franţei.
Pavilionul
României şi-a deschis imaginarele porţi pentru public. Drept urare de bun venit
adresată cititorilor anonimi, acelaşi neobosit Popa’s a realizat portrete vizitatorilor
înainte de foarte incitanta dezbatere cu tema Les livres à venir, l’avenir des livres. Confruntarea (de idei!)
dintre Nicolae Manolescu şi Bujor Nedelcovici a generat un viu interes în rândul
privitorilor ca la teatru, care oricum poartă României şi avântului literar de
la noi un interes aparte.
Nu
voi detalia abundenţa de teme şi lansări de carte de pe parcursul celor trei
zile de desfăşurare a Salonului Cărţii de la Paris, dar nu pot să nu amintesc
de interesul suscitat de volumul „La
Roumanie vue par les FranÎais d’autrefois“, apărut la editura ICR, ediţia a
II-a 2013, Bucureşti, coordonator Paula Romanescu, lansare care a beneficiat de
eleganta prestaţie a moderatorului Alain Vuillemin, de spiritul fin al
universitarului ieşean Al. Călinescu şi de metaforica răstălmăcire a
subsemnatei, pornind de la paralelismul posibil între poemul lui Prévert „Pour faire le portrait d’un oiseau“ şi „Portretul României“ realizat din
fragmente disparate, ca tot atâtea mărturii ale unor trecători francezi (privitori
cu sufletul – singurul mod de a vedea cu adevărat ce este de văzut) prin Ţările
Române de-a lungul vremurilor, cu începere de prin veacul al XVIII-lea (ba
chiar şi mai dinainte) şi până la constituirea României Mari de după Prima Mare
Conflagraţie Mondială.
Admiţând că fiecare ţară
este „o colivie“ cu porţi larg deschise, abia întredeschise, zăvorâte sau zăbrelite
doar (ce altceva sunt frontierele?), prin care „les oiseaux du monde“ – oamenii liberi adică – pot intra şi ieşi
după cum le este voia ca mai apoi să „cânte“ în legea lor despre toate câte
le-au văzut prin drumurile semnate de francezi despre România este un splendid
mozaic de chipuri de care, la judecata de acum (nu de apoi!) ar trebui să se ţină
seama.
Relaţiile
româno-franceze s-au bazat dintotdeauna pe o largă deschidere culturală şi
artistică – esenţiale în comunicarea fără de care limbajul n-ar fi decât un fără
de sens izvor de neînţelesuri.
Datorăm
Franţei arhitectura care a făcut din Bucureştiul veacului al XIX-lea „Micul
Paris“ (cu Ateneul Român, cetate a Muzicii, realizare a arhitectului francez
Albert Galleron şi, deopotrivă, a românului Constantin Băicoianu, cu Palatul
Cotroceni – realizare a lui Paul Gottereau, spre a nu aminti decât de acestea),
spiritul revoluţionar şi beţia vântului de libertate, Şcoala de Medicină,
formarea prin studiu a tinerilor studioşi care nu învăţau la Paris doar „la gât
cravatei cum se leagă nodul“. Dar şi Franţa ne datorează adaosul de valoare pe
care românii i l-au adus: în teatru – Eduard de Max, Marioara Ventura, Elvira
Popescu, în scris – Ionesco, Cioran, Eliade, Gherasim Luca, în artă – Brâncuşi,
Pallady etc.
Iată
de ce poemul lui Prévert mi se pare a fi ilustrarea perfectă a portretului României
– o colivie-carceră cu porţi larg deschise, dar şi o colivie cu ziduri oarbe într-o
vreme a terorii de după al Doilea Război Mondial – ilustrată între altele de
antologia de poezie din închisorile comuniste, „Unde sunt cei care nu mai sunt?/ Ou sont-ils ceux qui n’existent
plus?“ (Editura Betta, 2013, Bucureşti) sau o colivie primitoare în care
cei care intră pot găsi mereu ceva frumos, firesc şi necesar pentru a se simţi
la adăpost sub căldura unui zâmbet binevoitor.
Aplauzele
auditoriului – români şi francezi deopotrivă – au fost ca o bătaie de aripi sub
cerul cuvântului care ne ţine. 
