Să spun că cel mai nou spectacol al regizorului Andrei Șerban – Carousel
– începe din foaier ar fi incomplet. Practic, spectacolul este deja început
atunci când spectatorul intră în teatru (în teatru, nu în sală!), astfel că
publicul nu are timp să absoarbă nici decor, nici chip de actor, pentru că el
însuși este instant absorbit de cele două de mai sus, refuzându-i-se
privilegiul oricărei pregătiri. Altfel spus, într-o deplină influență
brechtiană, îmbrățișată de altfel pe tot parcursul piesei, ritualul
spectatorului de a se așeza în scaun, a trece prin cortina de heblu și a se
integra în lumea de pe scenă este înlocuit de o convenție teatrală în continuă
mișcare – când învăluitoare, purtând cu sine atmosfera felliniană, tragicomică
a circului, când spulberată de cântece (song-uri) preluate din
repertoriul italian și francez al bâlciurilor, când contrapunctică, îndepărtând
și apropiind spectatorul de empatia emoțională cu personajul, în decursul
aceleiași scene. Sună pompos, dar nu pot să rezum un astfel de performance
fără a face referire la câteva chingi teatrale pe care se bazează receptarea
lui ca întreg. Până la urmă, purtând amprenta unui maestru ca Andrei Șerban, Carousel
e un spectacol făcut cu foarte mult cap și referințe artistice, livrate totuși
nepretențios.
Textul e o adaptare liberă a lui Andrei Șerban și a Danielei
Dima după piesa Liliom a lui Ferenc Molnár și a filmului regizat
de Fritz Lang în 1934, pornind de la aceeași sursă. Povestea urmărește destinul
tragic al lui Liliom Zadowski, artist de circ adulat în special de tinerele
domnițe care vin să se dea în carusel, dar și de patroana bâlciului, Madam
Muscat, forțată de împrejurări să-l concedieze, de aici pornind o serie de
evenimente nefericite. Spun „tragic“ referindu-mă chiar la eroul tragic al
Antichității grecești, cu tot parcursul lui marcat de aroganță, imposibilitatea
de a-și depăși barierele și catharsis-ul prilejuit spectatorului.
Această interpretare funcționează precum nota de bază a unui parfum, fără să
forțeze spectatorul să vadă această latură, ci doar contrabalansând veselia
debordantă și dolce far niente-le oamenilor de periferie,
aspirând către superficialitățile burgheziei.
Liliom este interpretat magistral de Vlad Ivanov, care creează
un rol aproape de „the man you love to hate“ al lui Eric Von Stroheim,
atât rigid și ușor inflamabil, predispus spre violență, cât și scânteietor de
carismatic și fragil în relația sa de dragoste cu Iulia, o fată simplă pe care
o întâlnește la bâlci. Spectacolul se joacă cu mai multe distribuții, dintre
care am asistat la performațele actoricești ale actorilor Alexandra Fasolă,
Rodica Lazăr, Silvana Negruțiu, Radu Iacoban și Cătălin Babliuc, a căror
vizionare o recomand cu căldură pentru calitatea gag-urilor (e greu, să
recunoaștem, să mai vezi pe scena de teatru un moment comic pieptănat de
irezistibila „cioacă“ și lucrat la timing – Cătălin Babliuc în rolul lui
Alfred), precum și pentru intensitatea dramatică, debarasată de melodramatism
ieftin – Alexandra Fasolă în rolul Iuliei. Cu siguranță însă și celelalte
distribuții se ridică la nivelul așteptărilor.
Montarea lui Andrei Șerban este o adevărată desfășurare de
forțe, de la conceptul de lumini, ingenios puse în slujba sugestiei regizorale
– rezolvând situații de schimbare a spațiului sau timpului în aceeași secvență
ori urmărind actorii cu halouri imitând spectacolele de music-hall de pe
Broadway – până la muzica interpretată live, cu acompaniament, de actorii de pe
scenă, și inserturile cinematografice proiectate pe ecranul din spatele scenei.
Aici amintesc proiecția unor imagini alb-negru, prim-planul unui actor italian
în fața unei cortine, peste care este montată vocea lui Andrei Șerban,
adresându-se direct publicului, cerându-i clemență pentru sufletele care se
perindă pe scenă și explicându-i crezul artistic al piesei – cu alte cuvinte,
ce a vrut autorul să zică. În altă formulă, acest insert ar fi fost privit ca
un miez de umplutură. În mod ciudat însă, această rupere de ritm și tensiune,
funcționează perfect pentru partea a doua a spectacolului, e un soi de emoție
specială, care nu mai vine de la actorul care interpretează pe scenă și cu care
empatizezi, ci de undeva din rășina spectacolului. E un fel de striptease
spiritual, care te debusolează („demiurgul vorbește cu mine?!“) și te încarcă
cu energie. Contrapunctul e, fără îndoială, marca spectacolului, la fel ca
într-o mască a teatrului, în care un ochi plânge și altul râde, metaforă a
cărei bătaie se întinde asupra vieții de artist în general.
Spectacolul Carousel
va avea premiera în octombrie 2015.