Structura începutului de stagiune surprinde,
la Opera Naţională Bucureşti, (şi) prin programarea unor producţii în reprezentaţii
„duble“, aşa cum s-a petrecut cu cele două spectacole succesive cu Otello, aşa cum s-au derulat şi
reprezentaţiile cu Carmen,
preconizându-se acelaşi sistem şi cu alte titluri rămase încă în repertoriu,
dar nu cu toate. Se prea poate să fie o încercare de apropiere de sistemul
„calupurilor“, după modelul tradiţional de la Scala din Milano, de exemplu, deşi
ONB este şi trebuie să rămână un teatru de repertoriu, din motive absolut
obiective – publicul este acelaşi, nicidecum alcătuit din turişti sau melomani
care, la Opera scalieră, sosesc chiar de peste Ocean pentru a urmări o anume
producţie cu o anume distribuţie, cu artişti vestiţi, aplaudaţi în „formule“
diverse în 10-12 seri, ceea ce la noi nu este posibil, soliştii fiind cam aceiaşi
(ca în cazul operei verdiene) sau invitaţi din străinătate, dar la o cotă… după
posibilităţi; greu de crezut că spectatorii voi fi tentaţi să vadă, două zile
la rând, aceeaşi lucrare cu câteva diferenţe sau noutăţi în distribuirea
rolurilor centrale. Şi cea mai bună dovadă în acest sens a fost chiar sala pe
jumătate goală la Otello, după
spectacolele prezentate în Festivalul „Enescu“, (cam) în aceeaşi interpretare.
Cota de eveniment a reprezentaţiei din 25
octombrie cu opera Carmen a fost
subliniată prin derularea ei chiar în ziua în care se împlineau 175 de ani de
la naşterea creatorului său, Georges Bizet, o expoziţie destul de bizară dorind
să împlinească momentul prin câteva fotografii ale unor artişti de cotă din
trecutele decenii, ovaţionaţi în acea partitură pe scena bucureşteană; numai că
Elena Cernei sau Mihail Arnăutu apar în multe din imagini, Zenaida Pally este
în culise, nicidecum în rol, ci alături de Irina Arhipova, protagonista acelei
seri, soprane, tenori sau baritoni – români şi străini – care au dat strălucire
personajelor lipsind cu desăvârşire – păcat!
Dar în ziua precedentă s-a cântat tot Carmen, poate ca într-o repetiţie
generală cu public, beneficiind, surprinzător, de o distribuţie în parte mult
superioară celei din spectacolul omagial, în rolurile de plan secund apărând
însă aceiaşi solişti. Speram să se renunţe la obiceiul din anii trecuţi, când,
în mod deliberat, nu se realiza o „echipă“ foarte bună într-o seară specială,
ci se prefera combinarea unor solişti de calitate cu alţii mediocri pentru ca şi
în spectacolul următor să fie o astfel de… echilibrare, evitându-se, chipurile,
alternarea unei distribuţii reuşite cu o alta slabă, deci niciuna nu era omogenă
ca valoare! Culmea este că în prima variantă au evoluat interpreţi deosebit de
apreciaţi de-a lungul anilor, dar care în trecuta stagiune nu au susţinut
(aproape) niciun spectacol, deşi şi-ar fi dorit să cânte, dar din motive
„absconse“ nu au fost programaţi; tenorul Hector Lopez (căruia nici nu i s-a
mai prelungit contractul, apărând pe scenă ca invitat) şi-a etalat glasul
frumos, amplu şi bine condus, precum şi implicarea interpretativă în rolul Don
Jose, soprana Mihaela Stanciu a conturat, la rândul său, personajul Micaela cu
fineţe, frazare şi expresivitate, punându-şi în valoare timbrul bogat şi jocul
credibil. De ce asemenea solişti, atât de necesari teatrului, nu sunt „exploataţi“
la nivelul potenţialului lor, de care ar fi atâta nevoie, este doar o întrebare
retorică. În Escamillo l-am reascultat pe baritonul Ionuţ Pascu, într-un remarcabil
progres, poate datorat şi colaborării din ultima vreme cu opere din străinătate
şi deci cu personalităţi de anvergură, glasul său generos căpătând acum un plus
de strălucire (pentru că, în fine, a renunţat să-l mai forţeze şi a învăţat să
lase acutul liber), frazare adecvată şi dezinvoltură; întâmplător sau nu, nici
el nu mai este angajat al ONB. Alături de ei a apărut însă, în debut,
mezzosoprana Sorana Negrea, multă vreme în roluri episodice, acum în primul său
personaj important, vocea sa cu timbru plăcut parcurgând cu acurateţe
partitura, neavând însă nici supleţea, nici culorile şi nici atitudinea şi mişcarea
cerute de o Carmencita adevărată, încercând mai curând răsfăţuri discutabile,
mânuind foarte stângaci castanietele, generând frecvente decalaje în relaţia cu
orchestra, chiar dacă Vlad Conta a dirijat suficient de rar încât să-i permită
o evoluţie corectă.
Adevărul este că dezechilibre au fost şi în
secvenţele corale, dar dificilul cvintet din actul II a avut precizie şi fluenţă,
protagonista având-i ca parteneri pe Liviu Indricău (foarte bun în Dancairo),
Valentin Racoveanu (extrem de şters în Remendado), Simona Neagu (Frasquita) şi
Mihaela Işpan (Mercedes), în alte roluri evoluând Horia Sandu (Zuniga), Daniel
Filipescu (Morales), iar balerini Laura Blică-Toader, Alina Ştefănescu, Antonel
Oprescu, Cătălin Caracaş, cei care au dansat şi a doua zi, când, de altfel, cu
acelaşi Vlad Conta în fosă, şi majoritatea soliştilor vocali şi-au reluat
rolurile, doar personajele de prim plan fiind abordate de alţi interpreţi.
Şi tocmai în 25 octombrie, deşi se preconiza
un spectacol-eveniment, singura care s-a ridicat la nivelul aşteptărilor a fost
mezzosoprana Liliana Mattei-Ciucă, invitată de la Cluj pentru rolul titular,
având şi glasul şi ştiinţa şi siguranţa suplă a mişcării şi farmecul unei
veritabile Carmen, experienţa sa pe scene din străinătate, profesionalismul şi
inteligenţa punându-şi din plin amprenta asupra unei concepţii unitare, logice şi
perfect gradate asupra tinerei gitane care nu este deloc vulgară, dar are
charismă, feminitate, libertate şi spontaneitate în reacţii, dansând (cu adevărat),
folosind castanietele cu lejeritate, firesc, fără ostentaţie sau crispări
inutile. De ce nu i-a avut ca parteneri pe cei din prima seară, e greu de înţeles;
la fel de greu de acceptat (şi înţeles) a fost şi solicitarea tenorului rus
Ruslan Udin în rolul Don Jose, de un penibil absolut, vocea lirică, nesigură
dar cu acut bun, cântul şcolăresc, cu licenţe ritmice şi cu o pronunţie
deficitară, inexpresivitatea totală, ca şi atitudinea rigidă şi stânjenită, cu
mers nesigur (poate avea vreo problemă), cu o neimplicare dezarmantă, anulând
orice speranţă într-un posibil şi necesar dialog cu partenerii, până şi aria
fiind jenantă – probabil că un student ar fi picat la examen cu o astfel de
prestaţie. În Micaela, soprana Irina Baianţ a marcat debutul absolut la ONB,
întrupând cu onestitate o tânără blondă, suplă, sensibilă, vocea sa lirică, nu
foarte amplă, rezolvând neaşteptat de bine scriitura adesea ingrată a
partiturii care, totuşi, cere un timbru mai plin. L-am reascultat pe baritonul Ştefan
Ignat în Escamillo, cu aceleaşi carenţe la care m-am referit în repetate
rânduri, cu prilejul fiecărei apariţii pe scenă, în timp ce corul de copii
(pregătit de Smaranda Morgovan) a sunat parcă mai omogen, corul mixt (sub
îndrumarea maestrului Stelian Olariu) s-a concentrat parcă mai mult decât în
seara anterioară, iar orchestra a evoluat în ambele seri conform cerinţelor
dirijorale, Vlad Conta având parte şi de „bâlbe“ ale unor solişti, dar şi de
acele decalaje pe care a încercat să le rezolve „din mers“.
Am asistat astfel la două reprezentaţii cu
opera Carmen care au avut şi plusuri şi (multe) minusuri, dar dacă tot s-a
programat un spectacol ce anticipa seara-eveniment, mă întreb de ce nu s-a
dorit păstrarea unei distribuţii unitare, de certă calitate, pentru acel 25
octombrie, eventualele experimente sau debuturi consumându-se anterior? Din
câte ştiu, orice teatru liric doreşte să ofere ce are mai bun într-un moment ce
se vrea deosebit. S-au preferat însă două variante „amestecate“, călduţe,
rezultând spectacole destul de banale în ansamblu, publicul reacţionând în
general corect, aplaudând ceea ce merita, mult mai rezervat în rest.
Ce sorţi de reuşită va avea această „politică“
de spectacole „duble“, vom vedea, pentru că s-au programat astfel şi Elixirul dragostei (23–24 noiembrie) şi Evgheni
Oneghin (28–29 noiembrie).
