Odată cu începerea stagiunii de toamnă, sunt
din nou în vizită – ca spectator în exerciţiul funcţiunii de cronicar – la
Teatrul Tineretului, devenit în ultimul timp o adevărată uzină care propagă pe
bandă rulantă spectacole: „Egoistul“, „Străin în noapte“, „Mincinosul“,
„Cafeneaua“, „Menaj în trei“, „Puşlamaua“, „Dineu cu proşti“, „Mă mut la…
mama“, „Micul Magician“, „Cinci piese de dragoste“, „Maitreyi“, având ca
protagonişti nume grele în peisajul teatrelor bucureştene precum Radu Beligan,
Ion Caramitru, Maia Morgenstern, Horaţiu Mălăiele, Adriana Trandafir, Damian Crâşmaru,
Sanda Toma, Eugen Cristea, Dana Dogaru, Emilia Popescu, Tomi Cristin, Cristina
Deleanu, lângă tineri deocamdată necunoscuţi, dar care bat cu putere la poarta
notorietăţii. Majoritatea producţiilor sunt spectacole realizate cu eforturi
ale unor grupări mai mari sau mai mici de actori, uzând de fonduri particulare,
sau spectacole ale unor teatre cedate creatorilor, ca „Dineu cu proşti“ sau
„Egoistul“, promovate de diverşi întreprinzători particulari şi diverse agenţii.
Spectacolul Maitreyi, compus şi regizat de Chris
Simion, având la bază o poveste de dragoste ce se vrea reală, din anii ’30
ai secolului trecut, trăită şi apoi povestită în două cărţi apărute la distanţă
de peste cincizeci de ani, „Maitreyi“ de Mircea Eliade şi „Dragostea nu moare“
de Maitreyi Davy, se desfăşoară în secvenţe cinematografice constituite pe
orizontală, destul de trenante, fără să aibă fiecare un conflict, ci doar încercând
să cuprindă cu exactitate, chiar didactic, atât povestea în sine, cât şi evoluţia
sentimentului de dragoste dintre cei doi protagonişti, un fel de „Kamasutra“ sublimată, până la fuga eroului în urma
avertismentului dur din final al tatălui. Drama sau tragedia care ar fi trebuit
să se producă însă nu are loc, ca în cazul altor eroi, precum Romeo şi Julieta,
Tristan şi Isolda, Pyram şi Thisbe, idila lor consumându-se în literatură.
Având un decor minimalist, al Adinei
Mastalier, care încearcă prin câteva elemente să evoce dacă nu toată India, măcar
o părticică din ea, o costumaţie care se vrea adecvată, dar destul de banală
(faţă de diversitatea sariurilor descrise în cartea lui Mircea Eliade),
folosind un scenariu cu un procedeu antitetic, la vedere, în sensul că ceea ce
se arată dramatic pe scenă este dezminţit, negat de eroină, acum sexagenară, într-o
lungă şi sfâşietoare confesiune în proscenium, spectacolul reuşeşte de multe
ori, în anumite părţi (segmente), să comunice spiritul celor două cărţi în care
iubirea se află la cote înalte, dar în acelaşi timp, de „n“ ori îl eludează,
trece pe lângă el, cum se zice, fluierând.
Marea actriţă Maia Morgenstern, cu bogata şi faimoasa experienţă scenică, deşi
este ţintuită de regizoare într-un scaun în avanscenă, reuşeşte totuşi să impună
un personaj credibil, căruia trecerea anilor nu reuşeşte să-i înfrângă
elanurile tinereţii. Desigur, greutatea spectacolulului o poartă pe umerii lor
cei doi protagonişti, Ailyn Cadâr
(Maitreyi) şi Vlad Zamfirescu
(Alan), căutând fiecare cu sinceritate să aibă încărcătura dramatică necesară
unor scene de dragoste, dar partitura ce le este pusă la dispoziţie de scenariu
este destul de debilă, iar fragmentarea continuă a relaţiei lor scenice dă de
multe ori impresia că în locul unei relaţii profunde, totul pare a fi doar o
simplă hârjoană. Ce păcat că pagina din carte în care eroul îşi destăinuie
dragostea ce l-a cuprins narând prima noapte de amor a lor, pagină antologică,
nu are pe scenă încărcătura necesară, de fapt, lipsind. Dar spectatorul pus în
faţa unei dramatizări după o operă celebră, fatal, trebuie să se consoleze.
Asta pare a fi soarta dramatizărilor. Ce e sublim la lectură nu e dramatic
scenic.
În ciuda deficienţelor scenariului, actorii
reuşesc totuşi să se integreze cu succes în universul exotic al Indiei, destul
de misterios şi astăzi, după trecerea atâtor ani, ţara lui Gandhi, a lui
Rabindranath Tagore, a Gangelui sfânt reprezentând în continuare pentru
majoritatea oamenilor de pe planetă o mare taină.
De nerecunoscut aproape, într-o surprinzătoare
compoziţie, e Anca Sigartău, în rolul mamei, comunicând cu o voce
caldă, adâncă, învăluitoare, precepte indiene în limba română, iar Doru Ana, cu un glas vibrant, de tenor
bariton, cu o economie de mijloace specifică marilor actori, realizează o solidă
compoziţie în rolul destul de complicat, de antipatic – satrap al familiei – al
tatălui eroinei, pentru care merită felicitări.
Completează distribuţia, cu roluri mici, dar
bine individualizate, Marius Chivu (Mantu, vărul lui Maitreyi), Radu Micu
(prietenul lui Allan), Carla Maria Teaha (verişoara eroinei), Iasmine Iliescu
(Chabu, sora lui Maitreyi), care are vârsta copilăriei şi Teodora Iliescu (o
servitoare indiană).
Un moment inedit în configuraţia celor două cărţi,
pe care regizoarea a avut curajul să-l introducă, e ceremonia înmormântării lui
Chabu, care constituie, poate, unul din momentele de vârf ale spectacolului.
Una peste alta, în ciuda multor deficienţe, a unei
scene improvizate pentru teatru, Chris Simion a reuşit, cu îndrăzneala tinereţii,
să arate celor aproape 800 de spectatori prezenţi în imensa sală construită
pentru spectacolele agitatorice ale partidului unic, defunct, un spectacol
despre o insolită iubire. Felicitări tuturor!