Viena,
Parisul, Roma, Berlinul, Praga, până şi Chişinăul îşi au festivalurile lor. Ca
orice capitală europeană care se vrea respectată, Bucureştiul şi-a făurit, şi-a
desăvârşit, de-a lungul timpului, festivalurile sale, ca de exemplu cele
culinare, dar publicul bucureştean a fost pur şi simplu invadat şi de
festivaluri artistice. Şi oraşele mai mici, pentru a atrage turişti, s-au
molipsit de „festivalită“. Luând exemplul străinătăţii – într-un mic sat din
Campania, unde a murit filosoful Plotin, în cinstea celui care a descoperit că
dincolo de Rău şi Bine nu există nimic, se organizează un festival al nimicului
– la Pătârlagele există un festival al ţuicii, ceea ce în ultimă instanţă nu e
deloc rău.
Nici
nu s-au stins bine ecourile unor festivaluri – de film „Anonimul“, al filmului
latino-american, de teatru independent Undercloud – că deja s-au auzit primele
acorduri majore ale festivalulul „George Enescu“ – ajuns la a 21-a ediţie –
care de aproximativ două săptămâni a ocupat atenţia melomanilor cu concertele,
expoziţiile, filmele şi manifestările sale extramuzicale din Piaţa Palatului.
Lăsând
deoparte concertele de la Ateneul Român şi de la Sala Palatului, de care se
ocupă cronicari specializaţi, am să vorbesc (scriu) despre un minunat şi
original spectacol de teatru vizual, radiofonic, filmic, de fapt un scenariu cu
titlul Ce ştie oraşul, după piesa
dramaturgului I. Valjan, „Ce ştia satul“, prezentat pe imensa scena metalică
din faţa Ateneului, construită pentru spectacole-concert ale diverselor trupe
de rock, hard-rock şi eventual manele, care de data asta şi-a găsit o excelentă
întrebuinţare pentru un spectacol amplu, polifonic.
Ştiam
piesa. Participasem la o înregistrare făcută cu ani în urmă de regizorul Dan
Puican, în care aveam micul rol al lui Niculai, feciorul casei, iar protagoniştii
au fost Stela Popescu şi Alexandru Arşinel. „Ce ştia satul“ e o mică dramoletă
(o piesă într-un act) petrecută între doi soţi într-un moment de criză. După
divorţul care se pronunţase şi care urma să se transcrie, soţul regizează o mică
escrocherie ca să afle dacă a fost într-adevăr înşelat sau nu, gând care,
asemeni celebrului personaj shakespearian, Othello, simbol al geloziei feroce,
îl torturează zi şi noapte. Desigur, dl Marinescu, personajul piesei, nu atinge
profunzimile eroului, dar este, cum se poate spune, cam pe aproape. Deşi
ingenioasa şmecherie, un truc simplu, copilăresc îi reuşeşte, până la urmă nu
se poate bucura de rezultat deoarece descoperă cu stupoare că a fost înşelat nu
simplu, ci vârtos şi a fost de râsul oraşului mult timp, ceea ce nu e un lucru
de laudă pentru oricare bărbat care, oricât ar fi de ghebos, sfrijit, chel,
pitic, alcoolic, bâlbâit, are totuşi o părere extrem de favorabilă despre
persoana sa.
George Mihăiţă, interpretul dlui
Marinescu, ilustrează cu prisosinţă aceste ipostaze, creând, la faza asta de
lectură, căci cei doi interpreţi de fapt citesc replicile, un personaj complex
plin de resentimente, dar în acelaşi timp mânat de dorinţa aprigă de a afla
adevărul, pe care în străfundurile sufletului lui nu-l bănuie şi de fapt nici
nu-l agrea în forma care i se dezvăluie în final. Parcurge toată gama de
incertitudini de la simpla bănuială la aflarea adevărului crud, până la împăcarea
filozofică, care se traduce, de fapt, prin vorba devenită celebră a fiecărui om
din România: „Asta e!“.
Virginia Mirea, interpreta soţiei, stăpâneşte cu virtuozitate cele două
ipostaze ale rolului: femeia caldă, iubitoare, soţia atentă şi grijulie la
toate dorinţele bărbatului iubit, adulat, dar şi înverşunarea, dezamăgirea,
furia interioară pe care o arată în toate dezvăluirile pe care le face despre
multiplul ei adulter. Ea joacă aceste destăinuiri cu sinceritate, cu o încărcătură
dramatică copleşitoare, mai ales când vorbeşte de un amant pe care l-a iubit
sincer (cât de sinceră poate fi o femeie adulterină), dar şi cu un soi de detaşare
care te face uneori să crezi că totul nu e decât o înscenare din partea ei, ca
să-l necăjească pe cel căruia i-a stat alături opt ani, i-a făcut cafeaua
dimineaţa, precum şi alte servituţi nocturne, i-a şters biroul de praf, i-a
primit musafirii, şi că, la sfârşit, îi va spune că totul n-a fost, de fapt,
decât o glumă…
Regizorul
Mihai Lungeanu, schimbând nu numai titlui piesei, dar mutând şi locul de acţiune
al ei, anume într-un restaurant, pe care l-a umplut cu o figuraţie, formată din
actori şi colaboratori ai Teatrului de Comedie, activă, atentă la discuţia
celor doi soţi, la destăinuirile şi răbufnirile lor, la dezvăluirile, devoalările
celor doi protagonişti, a realizat un spectacol complex, original, cu concursul
mai multor arte pentru care merită multe felicitări. Scenariul actual ar putea
fi baza pentru un viitor film pe marele ecran sau tv. Alături de ceilalţi
interpreţi, „actorul“ Lungeanu a fost un bun povestitor, un inteligent dirijor
al ochestraţiei pusă în scenă de el, intervenind deseori pentru a corecta unele
erori ale unor interpreţi, dar mai ales pentru a anunţa interludiile muzicale
ale orchestrei.
În concluzie, într-o ţară a scenariilor
improvizate, se pot face şi lucruri de calitate precum acest minunat, excelent
moment festivalier lucrat cu îndrăzneală, fantezie şi mai ales cu talent. Nu
pot încheia fără să copiez caseta tehnică a acestui inedit spectacol. Alături
de protagonişti au evoluat: Delia Nartea, George Grigore, Alex Conovaru, Ana
Maria Lazăr, Marius Drogeanu, Bogdan Ghiţulescu (au fost mult mai mulţi, dar
spaţiul nu-mi permite să-i numesc pe toţi). Regia tehnică, Vasile Manta; regia
de studio, Janina Dicu; regia muzicală, Stelică Muscalu; scenariu şi regia
artistică, Mihai Lungeanu.
P. S.: I. Valjean, pe adevăratul său nume Vasilescu
Al. Ion (1881–1960) a fost magistrat şi autor dramatic al mai multor piese
jucate cu succes la Teatrul Naţional, dintre care „Generaţie de sacrificiu“, o
capodoperă, este foarte actuală actuală, prezentând situaţii similare celor de
astăzi, când tineri care nu-şi găsesc de lucru îngroaşă rândurile şomerilor,
fie emigrând, fie obligaţi, pentru a putea trăi, să facă munci sub capacităţile
lor intelectuale. Dar managerii teatrelor actuale, speriaţi de virulenţa
mesajului piesei, se fac că n-au auzit de ea. 
