Paula ROMANESCU
vineri, 15 iulie 2011
Teatrul Metropolis din Capitală rămâne o fereastră deschisă spre lume „cu casa închisă“. Acolo, în sala blagoslovită din str. Mihai Eminescu ’89, se petrece/desfăşoară un Sfârşit de partidă răvăşitor. Era parcă de prevăzut când autorul – Samuel Beckett – tot făcându-ne să-l aşteptăm pe Godot, n-a găsit moment mai potrivit pentru „sfârşitul (lui) de partidă“ în jocul cu numele de viaţă decât ziua de 22 decembrie ’89. Ştia desigur că Godot venise: era în România! Era un sfârşit-început de partidă, cu o ciupercărie de partide. Dar asta e altă poveste. (...)
Teatrul Metropolis din Capitală rămâne o
fereastră deschisă spre lume „cu casa închisă“. Acolo, în sala
blagoslovită din str. Mihai Eminescu ’89, se petrece/desfăşoară un Sfârşit de partidă răvăşitor. Era parcă de prevăzut când autorul – Samuel Beckett – tot făcându-ne să-l aşteptăm pe Godot, n-a găsit moment mai potrivit pentru „sfârşitul (lui) de partidă“ în jocul cu numele de viaţă decât ziua de 22 decembrie ’89. Ştia desigur că Godot venise: era în România! Era un sfârşit-început de partidă, cu o ciupercărie de partide. Dar asta e altă poveste.
În spectacolul Sfârşit de partidă pus în
scenă cu har şi distinctă amprentă regizorală de Alexandru Tocilescu,
text semnat de S. Beckett, în traducerea excelentei desfăcătoare de sensuri ale cuvintelor – prof. univ. Irina Mavrodin, evoluează patru actori de marcă ai teatrului românesc, fiecare în parte construindu-şi personajul dintr-o ţesătură de simboluri amare foarte pentru care cuvintele, reduse drastic, mai mult schimbă neînţelesul în neînţelesuri şi mai mari, când singura certitudine este că „la capăt“ nu ne mai aşteaptă nicio altă poveste, ci nimicul asemănător poate cu cenuşiul acela pe care-l descifrează prin lunetă, de la ferestrele ca nişte deschideri spre moarte, eternul rob – Clov – într-o interpretare memorabilă prin care Mihai Constantin ne aminteşte uneori prin inflexiunea glasului său de inegalabilul George Constantin. (...)
