Timp de o săptămână, opt țări balcanice – Albania, Bulgaria,
Croația, Grecia, Macedonia, Muntenegru, Rusia și Slovenia –, la care s-au
adăugat România, Georgia și Italia, au prezentat, în spațiile generoase ale
Teatrului Național București, 13 spectacole, unul mai interesant și captivant
decât altul. Au creat mari emoții în sală, dar și nemulțumiri unui public care
de multe ori refuză „inovațiile festivaliere“, dorind teatrul clasic de bună
calitate.
Majoritatea trupelor au jucat autori autohtoni din spațiile lor
vitale, căutând să arate cu obstinație că și la ei au existat și există valori
literare remarcabile, încununate cu mari premii internaționale, în ciuda
faptului că nu au decât un singur câștigător al premiului Nobel (Ivo Andrici în
1961).
Festivalul a început destul de tare, cu formidabilul, complexul
și truculentul spectacol al Teatrului de stat de muzică și dramă „Vaso
Abashidze“ din Tbilisi (Georgia), cu piesa „Visul unei nopți de vară“ de W.
Shakespeare, în regia lui David Doiashvili. Un spectacol care, înainte de
toate, se ocupă de operația de… manipulare a oamenilor de către cei care au
această posibilitate. Cu toate scăderile lui, pe mine, care cunosc foarte bine
piesa (am făcut un turneu de o lună prin patru orașe engleze cu ea), m-a uimit
și m-a entuziasmat.
A urmat textul „Noroc Nesferatu!“, semnat de Andrej E. Skubic,
tatăl unei fete care suferea de sindromul Dravet, și interpretat cu adâncă
înțelegere de un grup de actori, într-o coproducție amplă a mai multor teatre din
Slovenia.
La fel m-a entuziasmat ciudatul spectacol al teatrelor Preseren
din Kranj și Municipal din Ptuj, cu piesa Svetlanei Macarovic, „Un mort se
întoarce la iubita lui“, regizat de Jernej Lorenci, care pătrunde în universul
poveștilor și al baladelor populare – situații extreme și o dragoste fatală,
unde se întrepătrunde lumea celor vii cu a celor morți – interpretată cu un
suflu dramatic și un realism dur cum nu mi-a mai fost dat să văd.
Coproducția teatrelor de marionete din Vrața (Bulgaria), teatrului
de dramă din Bitolia (Macedonia), și Societății culturale B 51 din Ljubljana
(Slovenia) cu piesa lui Ljubomir Durković, „Tobelia“, regizată de Nick Uper,
sau producția Academiei dramatice din Zagreb, „Confuzii” (după Robert Musil),
în regia lui Branko Brezovec, n-au entuziasmat deloc. În schimb, producția
teatrului Koreja din mica localitate italiană Lecce, „Cuvântul Tată“ de
Gabriele Vacis, a ridicat sala în picioare. Piesa a fost interpretată de șase
excelente actrițe (trei din Italia și câte una din Polonia, Bulgaria și
Macedonia), alături de 100 de bidoane de plastic goale, prezente tot timpul în
scenă, în diverse formații.
„Un Djilas obișnuit“, spectacolul Teatrului național din
Podgorița (Muntenegru), pe textul Radmila Vojvodic, regizat de autoare, ca și
spectacolul Teatrului național din Tirana, cu celebra piesă a lui Eugene
OʼNeill, „Lungul drum al zilei către noapte“, au arătat o înțelegere superioară
a teatrului modern. Actori au jucat cu o artă deosebită eroi contemporani
prinși în capcanele istoriei. Reprezentația cu piesa lui OʼNeill a mai avut
darul să ne reamintească unora dintre noi de excelentul spectacol al Teatrului
„Bulandra“ din anul 1976, regizat de Liviu Ciulei, cu Toma Caragiu, Clody
Bertola, Victor Rebengiuc și Florian Pitiș.
Cele mai admirate, dar și mai controversate spectacole au fost
însă coproducțiile unor teatre din Macedonia, Bulgaria și Grecia, „Chiril și
Metodiu – Who Are You?“ de Iordan Plevnes și „Electra“ (după Sofocle) al
nebunaticului regizor ucrainian, expatriat, Andriy Zholdak. Aici, realismul
dur, excesiv, exacerbat a fost practicat intens, la cote ridicate, enervând,
chiar scandalizând o parte din public, multă lume părăsind sala revoltată.
Spectatorii erau supărați de modalitățile scandaloase folosite în spectacolele
respective. De exemplu, nu s-a înțeles cu ce scop actrițele își scoteau la
vedere chiloții și își expuneau cu nonșalanță sexul, în spectacolul despre…
Chiril și Metodiu. Iar în spectacolul „Electra“, mitul antic era complet
abandonat, crimele abominabile făcându-se cu nenumărate focuri de pistol.
În schimb, simpatia majorității publicului a mers integral către
spectacolul Teatrului academic de dramă „V. F. Komissarjevskaia“ din Sankt
Petersburg (Rusia), „Noaptea lui Helver“ de Ingmar Vilkvist, regizat de Alex.
Bargman și intrepretat de doi excepționali actori, Oksana Bazilevici și Denis
Pianov. Cu mijloace simple, ei au reușit să întruchipeze doi oameni care se
iubesc sincer și încearcă să supraviețuiască într-o lume nebună. Jocul lor, de
o extremă acuratețe, a reușit să răscolească inimile multor oameni sensibili
din sală.
Am lăsat la urmă modestul spectacol al Teatrului Național din
București cu piesa lui Dejan Dukovski, „Butoiul cu pulbere“, regizat de Felix
Alexa, care în ciuda prestațiilor unor excelenți actori (Răzvan Vasilescu,
Marius Bodochi, Marius Manole, Andrei Finți, Crina Semenic, Marcelo Cobzariu
etc.), face o figură palidă a ceea ce înseamnă teatrul românesc contemporan.
Organizatorii nu au reușit să depășească handicapul de a găsi un autor român,
care să vorbească despre realitățile României de astăzi și au apelat la unul…
balcanic (!?). Decizia arată, în subsidiar, multe din dificultățile de
înțelegere din partea regizorilor și a managerilor de teatru pe care le suportă
dramaturgia românească actuală. Același lucru jenant s-a întâmplat și la
alegerea piesei de redeschidere a Sălii mari a teatrului, când s-a preferat… un
basm, o feerie!
Rețeaua NETA, din care face parte și Teatrul Național București,
își are sediul la Ljubljana (Slovenia) și reunește 68 de membri (teatre
naționale, companii, festivaluri), fiind în prezent cea mai amplă asociere
teatrală de acest format în Europa.
