La început de nou an, reclamele de tot felul anunţă deja repere
extrem de mozaicate, pentru gusturi (muzicale) dintre cele mai diverse. Iar
reacţia publicului se dovedeşte de multe ori cel puţin surprinzătoare, trădând şi
cota de snobism sau de monden care creşte parcă de la un an la altul, dar şi
extazierea în faţa unui repertoriu care, în mod obişnuit, ar fi considerat
banal.
Cu siguranţă, faptul că spectatorii pot să posteze pe Facebook
fotografii prin care toată lumea să vadă că au fost „acolo“ – adică oriunde se
petrece un eveniment mult mediatizat – joacă un rol esenţial în orientarea lor
către un concert sau altul. Iar „mostrele“ au fost numeroase chiar în primele
zile din an. De exemplu, melomanii adevăraţi şi muzicienii au rămas uluiţi văzând
că pentru seara de Revelion, după cum spuneam anterior, Opera Naţională a
propus, timp de aproape două ore, partituri elevate şi în parte deloc
accesibile semnate de Enescu, Bartok sau Alessandrescu (deşi se anunţa program
românesc, discuţia despre includerea opusurilor de Bartok fiind însă mult mai
amplă). În ultima clipă, au „strecurat“ şi Maşina
de scris de Anderson sau un
Kirculescu, plus câteva colinde sau alte piese corale. Însă am avut surpriza să
văd, în relatările TV „de la faţa locului“, doamne încântate că au ascultat
Enescu, afirmând chiar că programul a fost impecabil ales, deşi era evident că
nu avea vreo legătură nici cu Opera, nici cu seara în care era normal să se cânte
pagini pline de strălucire şi de vervă. Bineînţeles că acele persoane superîncântate
veniseră în rochii elegante, proaspăt coafate, pentru a se răsfăţa apoi cu
„bucate tradiţionale“ şi cu „fineţuri“ gastronomice, dar dădea bine să spună,
mai ales în faţa camerei TV, că acel program era exact ce-şi doreau. Aş vrea să
văd câţi dintre cei „extaziaţi“ vor intra ulterior în sala de concert pentru a
(re)asculta acele lucrări. Culmea este că, după o asemenea „porţie“ de educaţie
muzicală, în foaier au răsunat, aşa cum ar fi fost normal încă de la început,
canţonete, arii din opere sau operete binecunoscute, valsuri şi alte muzici
agreabile şi adecvate de Revelion. De ce printre solişti nu s-au aflat şi cei
de la Opera-gazdă, pe lângă cei de la Operetă, este o altă discuţie.
O reacţie cel puţin ciudată s-a declanşat şi în urma promovării
excesive a concertelor lui André Rieu, recomandat ca fiind cel mai apreciat
violonist al momentului, efectul imediat regăsindu-se în cererea uriaşă de
bilete, foarte scumpe, pentru apariţiile sale din vară (apariţii suplimentate
la cinci!). Urmărind pe micul ecran programele sale prezentate prin lume,
oricine vedea că, de fapt, el cântă împreună cu orchestra, nicidecum în secvenţe
solistice, iar construcţia spectacolului implică şi cor, şi soliste, şi
balerine, şi rochii „de epocă“ în culori pastel; melodiile sunt decupate
dintr-un repertoriu ultracunoscut, fără nimic nou sau deosebit, dar învelit într-o
formulă comercială care îi face pe cei ce asistă – tineri sau bătrâni – să se
declare fericiţi, ca şi cum ar fi descoperit abia atunci minunea acelor lucrări.
O nouă dovadă a faptului că ambalajul este esenţial.
Tradiţia şi snobismul sunt, de asemenea, argumentele forte ale
celor care, cu conştiinciozitate şi convingere, urmăresc transmisiunea
Concertului de Anul Nou de la Musikverein, deşi spiritul şi farmecul lui s-au
pierdut demult. Valsurile sau polcile sună uneori chiar tern şi fără relief,
dar pentru cei care cumpără biletele (scumpe) în sală ori pentru cei care nu
concep să rateze reîntâlnirea, la postul de radio sau de televiziune, cu mereu
aceleaşi piese, dirijate, şi anul acesta, de Zubin Mehta (destul de plictisit şi
anost), a devenit un adevărat ritual de 1 ianuarie. Aceeaşi ambianţă, acelaşi
balet convenţional – dar ce contează?!, important este că am fost în sală sau că
am ascultat (văzut) transmisiunea şi am comentat-o apoi cu vecinii.
Culmea este că reţeta a fost preluată cu succes şi de ansamblurile
noastre, Orchestra simfonică Bucureşti propunând momente amalgamate, hazardându-se
să abordeze şi o amplă partitură de Ceaikovski, deloc adecvată într-un program
pentru publicul larg. Totuşi, Sala Palatului a fost, se pare, plină, iar
organizatorii au explicat că doresc să apropie muzica cultă de cei care astfel
descoperă accesibilitatea ei. Mă îndoiesc sincer că spectatorii „cuceriţi“
astfel vor deveni iubitori înfocaţi ai creaţiei 
simfonice. Dar un „selfie“ pe lângă
scenă dă bine şi face impresie pe Facebook, acolo unde toată lumea trebuie să
vadă ce faci şi mai ales că eşti „în trend“ şi că nu ratezi niciun moment „de
bonton“.
În fond, ar fi deosebit de inspirate toate aceste găselniţe dacă
cei din sală s-ar alătura apoi melomanilor veritabili, dar din păcate, totul se
rezumă la atracţia mondenă, la faptul că ai fost văzut acolo. Şi dacă te dă şi
la televizor afirmând că abia aşteptai să asculţi opusuri dificile înainte de
aperitive şi fripturi, cu atât mai bine.
Rău este că aspectul comercial primează, că organizatorii se adresează
unui public deloc cucerit de muzica elevată, mizând însă pe cota enormă de
snobism şi de dorinţa de etalare a unora, dispuşi să plătească 100 sau chiar
800 de lei numai ca să fie văzuţi printre spectatori. Şi, din păcate, funcţionează,
ba chiar se şi înmulţesc asemenea manifestări.
Desigur că melomanii nu se regăsesc în acel „target“, aşteptând să
reînceapă stagiunea de concert sau de operă, sperând că vor avea parte de clipe
într-adevăr minunate de meloterapie, cu opusuri de mare frumuseţe, în interpretări
pe măsură. Şi oare câţi dintre cei la care m-am referit vor avea măcar
curiozitatea să intre într-o astfel de sală doar ca să asculte muzică? Probabil
că foarte puţini.
