Autentificare
Dacă ești abonat medichub.ro, autentificarea se face cu adresa de E-mail și parola pe care le utilizezi pentru a intra în platformă.
Abonează-te la „Viața medicală” ca să ai acces la întreg conținutul săptămânalului adresat profesioniștilor din Sănătate!
#DinRecunostinta
Căutare:
Căutare:
Acasă  »  LIFESTYLE  »  Cultură

Silviu Stănculescu: ultimul interviu

Viața Medicală
Candid STOICA vineri, 10 martie 2017
    Recent s-au împlinit 85 de ani de la nașterea marelui actor Silviu Stănculescu. Cu această ocazie m-am decis să public în premieră ultimul lui interviu. Era 8 iulie 1998 când l-am întâlnit în cabină. Scria de zor. Obținuse de câteva luni o rubrică permanentă la ziarul „Prosport”pe care o intitulase „Sport și artă”. Printre altele, mi-a spus că va pleca într-o vacanță la Kusadasi. Copiii, Catrinel și Radu, erau deja mari și plănuise pentru prima oară să plece într-o vacanță doar cu soția – cu care era căsătorit din 1957. N-au fost niciodată în vacanță în străinătate. I s-a spus că stațiunea respectivă e excelentă și urmau să petreacă două săptămâni departe de tot și de toate. A fost de acord să-mi dea un interviu.
    – E adevărat că ți se spune Lulu?
   – Da, era un joc cu mine însumi: mă exprimam eliptic. Câteodată. Înlocuiam un cuvânt uzual cu lulu. Cam așa: Am fost la sesiunea lulu (M.A.N) și am ascultat cuvântarea lui Lulu(Nicolae Ceaușescu) și am bătut din lulu (palme) împreună cu toți lulu(deputații), că altfel ar fi fost lulu (năsulie).
    – Ai faima unui mare cuceritor. Umblă vorba prin târg că zeci de femei au fost îndrăgostite lulea de tine.
    – Nu recunosc. Lulu (fabulații).
    – S-a povestit că două tinere îndrăgostite de tine te-au urmărit zile întregi, chiar cu mașina. Și până la urmă, cuprinse de pasiune, au intrat intempestiv într-o ședință cu învățământul de partid, aici în teatru.
    – (Râde cu capul dat pe spate) E adevărat, dar a fost o lulu (neînțelegere): fetele mă căutau pentru o asigurare la mașină și voi ați crezut că erau lulu (moarte după mine). Ce se întâmplase de fapt? Eram vecin de scaun la lulu – scuză-mă, la M.A.N. – cu directorul de la lulu, ăsta – ADAS –, căruia m-am plâns că nu am timp să-mi faclulu la mașină, adică asigurare, și el atunci le-a ordonat subalternelor, să mă lulu (urmărească) până când vor reuși să-mi facă lulu (asigurarea).
    – Ai întruchipat pe scenă mulți eroi, de la Miroiu la Avram Iancu. Care ți-a fost mai drag? Dar renunță la „lulu” că mă zăpăcești.
   – Cel pe care nu l-am jucat niciodată, deși l-am repetat îndelung. Din „Avea două pistoale cu doi ochi albi și negri”, pentru că eu doar i-am ținut locul lui Șerban Ionescu, care filma la „Ion”, filmul după romanul lui Liviu Rebreanu. Regizorul Grigore Gonța l-a vrut neapărat pe Șerban Ionescu în rolul res­pectiv, care însă n-a putut veni la repetiții că începuse să filmeze la „Ion”. I-am promis că o să-l înlocuiesc eu în perioada cât va lipsi și așa am făcut. Dar filmările la „Ion” s-au prelungit și el n-a venit decât cu o săptămână înainte de premieră. Din povestea asta m-am ales cu mustrările regizorului și cu bârfele împrăștiate de Ionescu că i-am luat rolul.
    – Ai fost director la „Teatrul de Comedie” 20 de ani. Se zvonea că ai fost numit director chiar de Elena Ceaușescu. Ea te-ar fi arătat cu degetul pe un ecran de televizor în timp ce recitai poezii care le preamăreau perso­nalitatea.
    – Nu recunosc, scorneli. Dar posibil, ca orice zvon.
    – Unii colegii declară că de multe ori te-au rugat să-ți dai demisia.
    – Am auzit, recunosc. Am vrut de multe ori să-mi dau demisia, dar „tovarășii” de la primărie n-au vrut să mi-o primească din cauza zvonului de care ai vorbit mai înainte, de care ei erau convinși că ar fi real.
   – Se zice că ai prezis revoluția: există martori care au declarat că ai fi zis: „O revoluție nu se face cu o piesă sau cu o poezie, ci atunci când miile de muncitori din marile uzine ale capitalei vor ocupa piața din fața Comitetului Central”.
    – Recunosc, am zis. Și ca să vezi – s-a întâmplat.
   – Cum a fost cu profesoara de la Liceul „Sfântul Sava”, unde învăța fiul tău, care la sfârșitul unui recital al tău de Ziua femeii, a declarat că a fost prezent unul din maeștrii teatrului românesc, care ne bântuie nopțile noastre extraconjugale? A zis sau n-a zis așa?
    – Recunosc, așa a zis. Ce nu zic femeile în anumite situații?
   – Dar poeziile pe care le recitai la zilele de aniversare ale celor doi conducători?
    – Recunosc... aveam doi copii de crescut.
    – Alți martori declară că nu prea veneai prin teatru cu zilele și că te căutau disperați când trebuia să semnezi statele de plată.
    – Nu recunosc, minciuni.
    – Este adevărat că în 1974 la un spectacol cu „O noapte furtunoasă” la Teatrul de Comedie, unde jucai rolul lui Chiriac, ai venit beat cui?
    – Recunosc, dar n-a fost un spectacol cu public. A fost un spectacol special pentru un impresar din străinătate, cu sala aproape goală.
    – Un an mai târziu, la spectacolul „Trei surori” de Cehov, cu sala plină, trebuia să intri pe scenă chiar la începutul spectacolului, dar tu nu erai. Ai venit după câteva minute, timp în care, pe scenă, colegii improvizau. Recunoști?
    – Asta recunosc.
    – Într-un minut, cabinierele te-au dezbrăcat de hainele tale și te-au îmbrăcat cu cele ale personajului și când ai intrat pe scenă s-a pornit un hohot de râs homeric.
    – Nu-mi mai amintesc. De ce?
    – Pentru că ai intrat cu șapca și cozorocul la spate. Și cu sabia pe umăr în locul epoletului, care stătea la șold în locul sabiei.
   – E lulu, posibil, nu-mi mai amintesc, a fost zăpăceală mare.
    – Iar în scena cu Stela Popescu, deși erai beat, voiai să-i faci totuși declarația de dragoste. Și de teamă să nu vorbești ca un bețiv și publicul să-și dea seama de asta, Stela ți-a pus o mână pe gură și a spus ea tot textul tău: că știe că ești îndrăgostit de ea, că simte că o iubești, că ești nefericit în căsnicie.
    – Recunosc, dar te rog nu-mi mai aminti.
   – Dar cum a fost cu profesoara de limba franceză de la Fălticeni, îndrăgostită de tine lulea, care s-a dus la soția ta și i-a spus: „Haideți să-l prindem, că ne înșală pe amândouă!”
    – Nu recunosc. Sunt falsuri, fabulații.
    – Dar cu telefonul de la Pitești, când ai format greșit numărul de telefon de acasă, fiind convins că suni la o iubită invitând-o să petreacă o noapte de vis, și de fapt ai vorbit cu soția ta, tot fabulații au fost?
    – În povestea asta s-ar putea să fie ceva adevărat, că erai lângă mine când am dat telefoanele cu pricina.
    – Dar când ai anunțat că pleci într-o deplasare de trei zile și chiar a doua zi ai intrat în apartamentul tău în pijama și cu găleata de gunoi, pentru că erai la o iubită chiar în blocul în care locuiai?
    – (Râde copios, dând capul pe spate) E bună, bună rău de tot! Dar nu mi s-a întâmplat mie. Gata, am recunoscut prea multe și nu mai am timp. Astă seară am ultimul spectacol cu „My fair lady” la Operetă și mâine plec într-un concediu într-o stațiune din Turcia. Este primul meu concediu cu Corina, după ani de zile, singuri, și sunt fericit.
    Silviu Stănculescu s-a întors mai repede de la Kusadasi. Se povestește că în avion spre destinație, un medic din grupul de turiști i-a spus că nu-i place cum arată, că după părerea lui e foarte bolnav și că ar trebui să se întoarcă de urgență în țară să se trateze. Nu l-a luat în seamă. Dar, după câteva zile, i s-a făcut rău, a leșinat. Și atunci a hotărât să se întoarcă neapărat în țară, internându-se de urgență la Institutul „Victor Babeș”, suspect de leucemie.
    La 23 octombrie 1998, Silviu Stănculescu a părăsit această lume. A fost înmormântat la cimitirul Bellu, pe aleea artiștilor, A fost prezentă multă lume: colegi, prieteni și mai ales oameni care l-au văzut și l-au admirat în atâtea filme. La mormântul său, un coleg inspirat a rostit câteva cuvinte, reproducând unul din gândurile defunctului: „Existăm ca artiști câtă vreme suntem pe scenă. Restul sunt mărturii mai mult sau mai puțin fidele”.
    Silviu Stănculescu a fost un suflet bun, de multe ori curajos. Cunoscând sistemul din interior, știa că nu i se poate opune și a acceptat, de dragul ascensiunii sociale, mai toate servituțile ce i se ofereau și cărora li se supunea nu fără cârtelile de rigoare. A fost numit director la cererea Elenei Ceaușescu, din cauza căreia funcționarilor obedienți din ministerul culturii le era frică să-i primească demisia – pe care el a încercat să și-o dea de mai multe ori. A căutat să se strecoare printre furcile caudine ale ideologiei și moralei de partid, câteodată cu succes, de multe ori șchiopătând. Dorea din tot sufletul să satisfacă cerințele câtor mai mulți. A fost îmbrățișat de majoritatea publicului feminin, care vedea în el un model.
    Am jucat împreună în mai multe spectacole. Amintesc acum „Concurs de frumusețe” și „Agamemnon”, pe care amândoi le-am iubit. A căutat să conducă teatrul cu blândețea și eleganța pe care o inspira, dar, târziu de tot, și-a dat seama că în teatru ca să fi ascultat îți trebuie neapărat o mână de fier. Timpul trece și, deși jurăm să nu îi uităm pe cei decedați, odată intrați în vălmășagul vieții ne aducem aminte de ei doar când avem ceva de povestit.
 
 

Abonează-te la Viața Medicală

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, săptămânalul profesional, social și cultural al medicilor și asistenților din România!
  • Tipărit + digital – 200 de lei
  • Digital – 129 lei
Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:
  • Colegiul Medicilor Stomatologi din România – 5 ore de EMC
  • Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
  • OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
  • OAMGMAMR – 5 ore de EMC
Află mai multe informații despre oferta de abonare.