Acest lucru s-a petrecut, desigur, în mare viteză, nu neapărat prin prisma calităților umane ci doar conjunctural.

Dacă s-a întâmplat să ne alegem în adolescență o meserie care să se potrivească acestor condiții, putem considera că l-am tras pe Jolly Jocker! Că am muncit mult să ajungem ceea ce suntem acum, învățând și tratând de ani buni pacienți de dimineața până seara, nu s-a sinchisit nimeni.

A fost nevoie de un virus, un anumit virus, pentru că virusuri, bacterii, fungi și protozoare există de secole, pentru a deveni peste noapte eroi. Cu echipamente mai mult sau mai puțin sofisticate continuăm să ne facem cu toții meseria.

Dar pe lângă această meserie nobilă, pe care din păcate unii au descoperit-o abia acum la adevărata ei valoare, suntem și oameni cu suflete mari, rezistenți, perseverenți dar și sensibili. Pentru a putea dobândi forța necesară activităților noastre zilnice, mulți ne găsim refugiul și sursa de energie în artă.

Dar arta fără artiști este o artă amputată. E drept că unii probabil pot supraviețui foarte bine și fără artă (muzică, dans, poezie, teatru, pictură, sculptură) și fără artiști, problema lor stringentă fiind inactivitatea frizeriilor și a saloanelor de înfrumusețare, a barurilor, a restaurantelor și a hotelurilor. Dar suntem mulți cărora ne lipsesc artiștii și arta!

Cât despre acești doctori ai sufletelor noastre, care ne ajută să mergem mai departe și iată, să devenim eroi, constatăm cu tristețe că stau în umbră, cum poate am stat și noi foarte mulți ani.

Ei nu strigă în piața publică, pentru că sunt mult prea culți și eleganți ca să se manifeste astfel, continuă să se pregătească și să găsească metode prin care, virtual, să ajungă totuși la inimile noastre și să nu ne părăsească tocmai acum.

Se gândește oare cineva că acești artiști, oameni talentați care au studiat și au muncit de dimineața până seara pentru a trata sufletele iubitorilor de artă, au dificultăți financiare în această perioadă, neputând să își exercite meseria pe care și-au ales-o când erau adolescenți?

Realizează oare cineva că ei fac tot ceea ce fac în prezent pro bono, că înregistrează în casele și în grădinile lor și trimit rodul muncii lor în eter, numai pentru că inimile mari ale acestor oameni îi îndeamnă să ne ofere nouă, celor avizi de artă și frumos, starea de bine, liniștea sufletească și bucuria pe care ni le-au oferit din momentul în care au devenit artiști?

Dacă Ministerul Culturii pare ocupat cu pandemia, poate că Ministerul Sănătății ar putea să îi considere eroi și pe acești doctori ai sufletelor, iar noi am putea să ne înfrățim cu ei precum orașele. Un spital frate cu un teatru!