La
patru sute de ani de la moartea lui Shakespeare, istorica editură Hogarth Press
– fondată de Leonard și Virginia Woolf –, care azi face parte din grupul Penguin
Random House, lansează o colecție de opere shakespeariene rescrise de
faimoși autori contemporani. Noi ne vom referi la Jeanette Winterson,
care prin cartea sa – O paranteză în timp (Humanitas Fiction,
2016) – reimaginează celebra „Poveste de iarnă”. „Am rescris această dramă de
Shakespeare fiindcă de mai bine de 30 de ani o simt în chip intim că-mi
aparține”, ne previne Winterson în epilog.
„O
paranteza în timp” este un roman seducător ca edificiu epic în chip de
labirint, impecabil tradus de Vali Florescu. Acțiunea marelui dramaturg este
transferată în insule-fantezie precum Sicilia, sau în țări ca Boemia – un topos
născocit a fi în sudul Statelor Unite, fiind populat de negri și mexicani. Londra
însăși găzduiește o parte din poveste. Autoarea nu are nicio reținere în a
introduce realități actuale și personaje, exponente ale lumii finanțelor sau
jocurilor video. Anacronismele nu deranjează însă, căci nu există autor mai
universal decât Shakespeare, iar naratorul se adaptează la toate epocile, la
toate teatrele.
Regia
fabuloasă se datorează marii scriitoare britanice contemporane: Jeanette
Winterson s-a născut în 1959 la Manchester, fiind în prezent stabilită la
Londra. După absolvirea unor cursuri de literatură engleză la Harvard,
inaugurează o prodigioasă parabolă de prozatoare multipremiată. Debutează în
1985 cu „Portocalele nu sunt singurele fructe”, urmează „Pasiunea”, „Sexul
cireșilor” și „Scris pe trup”.
Poate
deoarece conceptul însuși de contemporaneitate e ambiguu în literatură – toți
autorii mari sunt antici, toți anticii sunt contemporani –, sinteza „Poveștii
de iarnă” la care ajunge Winterson este edificantă din acest punct de vedere:
ea nu ar fi nici mai mult nici mai puțin decât un „Otello post-freudian”.
Povestea pierde astfel orice semnificație, singurul lucru care contează este
timpul. Nu e prima dată când Jeanette Winterson revizitează un clasic, căci mai
mereu a reinterpretat mituri și basme, inclusiv episoade biblice. Creativitatea
sa este extrem de originală, am zice devastatoare, reușind să anuleze
frontierele dintre literatură și scriitură. Vocile trecutului se aud simultan
cu fluxul verbal prezent al romancierei și revin impunătoare în paginile sale,
metamorfozate.
Așadar,
ar trebui să urmărim povestea rescrisă de autoarea britanică în cheia
actualității. În „Poveste de iarnă” regele Leonte își acuză pe nedrept soția,
pe Ermione, de infidelitate, și-i înstrăinează copila abia născută – Perdita,
considerată bastardă. În acest roman, un pianist negru, Shep, găsește o fetiță
nou-născută într-o nișă pentru copii abandonați a unui spital din Boemia,
împreuna cu o valijoară. Decide să le păstreze. În același timp, de partea
cealaltă a lumii, la Londra, afaceristul fără scrupule Leo Kaiser, crezând că
soția lui îl înșală cu cel mai bun prieten, face apel la grădinarul său mexican
să-l descotorosească, contra unei imense sume de bani, de pruncul abia venit pe
lume. Grădinarul va fi urmărit de niște briganzi spre a fi jefuit. Aceștia vor
reuși să-l ucidă, nu înainte să fi pus pruncul în locul salvator amintit. Shep
va fi spectatorul acestei scene și va păstra fetița, pe Perdita.
Este
vorba deci despre o reelaborare totală a romanului, ce garantează interesul
cititorului. Lăsând deoparte nume, locuri sau întâmplări izolate, am putea
recunoaște totul sau nimic, dacă nu am cunoaște originalul. Regăsim gelozia,
mântuirea, dar și natura îndurătoare și eliberatoare a timpului. Dar în
prim-plan se află Perdita, copila abandonată, de la care totul pleacă și
revine, chiar dacă sub altă formă. Timpul poate fi recuperat, iar ceea ce a
fost pierdut poate fi regăsit. Premiera piesei „Poveste de iarnă” a avut loc în
1611. A fost nevoie să treacă 300 de ani pentru ca știința psihanalizei să ne facă
să înțelegem că trecutul ipotechează viitorul și că acesta poate fi
răscumpărat.
Bazându-se
pe precedentele reușite epice ale rescrierii textelor shakespeariene de către
Tracy Chevalier (Otello), Jo Nesbø (Macbeth), Margaret Atwood (Furtuna), Anne
Tyler (Scorpia îmblânzită) etc., Winterson rescrie „Poveste de iarnă”. Oare ce
se întâmplă cu literatura, de unde această obsesie a jocurilor cu ceea ce deja
există? Să ne suspectăm că am pierdut capacitatea de a inventa, sau chiar am
început să credem că e deplasat să creăm ceva din nimic? Că e mult mai elegant
și mai modern să omagiem, să cităm, să compunem variațiuni pe aceeași temă.
Nimic mai neadevărat! Narațiunea s-a bazat dintotdeauna pe cărțile care au
precedat-o, iar marile povești ale lumii au avut dintotdeauna fii, nepoți,
părinți – unii mai depărtați, alții chiar tangibili, declarați în unele cazuri.
Ca de pildă „Foe”, romanul lui Coetzee. Dar cui îi mai pasă de unde provine o
anume poveste, dacă e bine scrisă? Realitatea, imaginația, narațiunile deja
scrise constituie un material la fel de funcțional și demn.
„O
paranteză în timp”, de pildă, cu excepția câtorva ițe supranumerice lăsate în
densa țesătura, e un roman mai mult decât onorabil. Credibil, alert și, de ce
nu, pasionant. În lumina geniului profetic al marelui William Shakespeare,
Winterson bate monedă pe inconștient, pe refulare, pe trauma psihică. Dar ceea
ce contează nu sunt premisele, ci cartea și acea „iertare” finală ce a marcat
cele din urmă piese ale autorului „Furtunii”. Aceasta sosește pe neașteptate și
iute, precum o îndrăgostire. Familiile se reunesc, trădările se vindecă,
abandonurile generează noi iubiri – obișnuitele sarabande shakespeariene,
lovituri de scenă, destăinuiri. Eroi își întâlnesc fiii fără să-i recunoască,
iar bărbații ca Leo sunt atât de vulnerabili, încât sunt capabili să dea
crezare unor crize nefondate de gelozie, ce le vor ruina viața. Winterson
stăpânește cu brio tot acest univers compozit în dramatismul său, de vreme ce e
de-ajuns o clipă să schimbe o viață și e nevoie de o viață pentru a percepe
acea schimbare.
