Plouă cu umbre diafane, alcătuiri de apă cărora
pare să le fie dor de un trup omenesc.
Ninge cu învârtejiri de griuri într-un cer fără
pământ prin care rătăcesc umbrele ca nişte aureole de sfinţi mergători
prin/peste ape înalte (încotro?), grăbiţi să ajungă (unde?), purtându-şi paşii
spre întâmplătoarele poveşti într-o coregrafie întâmplătoare şi ea pe o scenă strănie, vastă cam cât văzduhul
în care soarele a uitat demult să se arate.
Este ţinutul ales de Florin Şuţu – membru al U.A.P. din România, filiala Ploieşti,
profesor la catedra Pictură-Desen de la Liceul de Artă „Carmen Sylva“, licenţiat
în artă, secţia Pictură a Academiei de Artă Bucureşti, clasa prof. Ion Sălişteanu
– pentru o deloc întâmplătoare poveste pe care artistul pictor a definit-o
„Acqua alta“ şi ne-a adus-o aproape prin actuala expoziţie de la Cercul Militar
Naţional – Galeria artelor (16–31 martie a.c.).
Este un „spectacol grăbit ca o repetiţie fără
aplauze“ cu o „recuzită sentimentală în decor mişcător“, ne mărturiseşte
artistul-regizor de cântece fără cuvinte, coregraf de nori stăpâni pe univers,
pictor de ceţuri, sculptor de singurătăţi care par să semene a oameni.
Transparenţă, fluiditate, siluete înmişcare,
toate văzute de ochiul nevăzut (n-o fi chiar al lui Dumnezeu?) care ştie că din
lume se pleacă pe grăbie, întorcând acesteia spatele în zorul de a ajunge la
capăt (?!), spre altă poveste.
Predominant, expoziţia de pictură a lui
Florin Şuţu este alcătuită dintr-o succesiune de variaţiuni pe aceeaşi temă: apa. Dar nu chiar orice fel de apă.
Este o apă înaltă, neajunsă încă pe pământ, o apă care cheamă (poartă) spre înalt
pe cei condamnaţi să nu cunoască decât mersul pe cărări de lut, pe asfaltul cetăţilor
fără grădini.
Prezenţa umbrelelor – accesoriu care le ţine
umbrelor omeneşti chiar loc de cap – este poate soluţia prin care pictorul încearcă
să-i deprindă pe repede trecătorii (prin viaţă) spre dincolo, să înveţe să se înalţe
pe raza lichidă a ploii care nu ştie decât să cadă, lăsându-se ghidaţi – sfinţi
de propas – de aceste aureole de ceţuri care, încet-încet, prind străfulgerări
de culoare dintr-o poveste care se scrie cu lumină.
Silueta unui pod veneţian (ce-o fi căutând în
cer?) n-o fi dorul omenesc de a se împlini în locuri care ţin de partea de vis
a neîmplinitelor poveşti?
„În piaţa întinsă ca un cadran uriaş cu
orele şterse“, cine vor fi fost veselele năluci hălăduind sub acqua alta? Şi, vor fi fost cu adevărat
vesele?
Închidem ochii şi, deodată, ne trezim pe un
lac cu nuferi (fără maluri, fără cer). Atât doar – apa ca o pânză fără ramă, atârnată
de vânt. Şi mica zeitate – nufărul. Supradimensionat. Prin urmare efemerul este
măsură a eternităţii.
Lucrările cele mai aproape de pământ – un
colţ de ierbi pe un mal de ape care-au uitat de verticalitate, o casă, câteva
frunze, crengi (cât să-şi afle sufletul adăpost?) – se amestecă în jocurile
iluzorii de ape înalte şi lasă privitorului o senzaţie de imponderabilitate –
zbor, plutire şi întoarcere spre liniştile grăitoare descifrabile numai cu
ochii sufletului.
Expoziţia Acqua alta a lui Florin Şuţu, o izbândă a picturii româneşti
contemporane, o izbândă omenească a unui artist creator de frumos care se mişcă
dezinvolt printre sfinţi cu aureole calpe şi învaţă ploile cum trebuie să cadă înălţându-ne
până la soarele redus şi el la o umbrelă roşie dintr-o nouă poveste.
Ar fi păcat să rataţi întâlnirea cu arta
acestui profesor-pictor ploieştean ale cărui lucrări înnobilează simezele
Galeriei Artelor de la C.M.N. dând primăverii noi oglinzi în care să-şi răsfrângă
lumina.
