Este vorba de imigranţii care îmbătrânesc şi au nevoie să fie instituţionalizaţi pentru a fi îngrijiţi în ultimii ani de viaţă. La Bruxelles a fost chiar înfiinţat pentru aceştia un fel de azil care face parte din proiectul „Maison Biloba“ (Casa Biloba), numele acesta exotic venind de la Ginko biloba – un arbore cu o impresionantă capacitate de adaptare la orice nouă condiţie de mediu. Casa nu numai că oferă bătrânilor proveniţi dintre imigranţi un acoperiş plus un centru de ajutorare, ci constituie şi o bază de ajutor pentru familiile din zonă sau alţii care îşi iau obligaţia de a-i îngriji pe aceşti seniori. Cei ce au iniţiat Casa nu doresc ca ea să devină un spital şi cu atât mai puţin un azil pentru pacienţii aparţinând altor etnii. Iar dacă totuşi instituţionalizarea unora dintre ei devine inevitabilă, este important să li se propună respectivilor bătrâni şi aparţinătorilor acestora un mediu specific culturii lor. Mai ales că – după cum arată anchetele sociale întreprinse – turcii şi marocanii din prima generaţie de imigranţi doresc ca, îmbătrânind, să fie îngrijiţi de propriii copii, aşa cum o cere tradiţia. Ceea ce nu e uşor de realizat, întrucât acestor tineri le este practic imposibil să-şi asume asemenea responsabilităţi pentru că au obligaţii la locul de muncă şi copii de crescut. Antropologii care studiază actuala situaţie consideră că aceste probleme ar putea să dispară la generaţiile următoare, dar pentru primii veniţi, soluţiile moderne sunt de neconceput. (...)

Articolul integral îl puteţi citi în ziarul nostru, Viaţa medicală.