Pe lângă metodele terapeutice aflate la baza
ştiinţei şi artei de a vindeca, expuse în tratatele şi manualele de medicină,
în presa de specialitate ori în multe comunicări prezentate la reuniunile
medicilor, mai există şi altfel de terapii (le-aş numi adjuvante sau
paraterapii), cum ar fi terapia ocupaţională, meloterapia, artterapia etc.,
care nu arareori şi-au dovedit utilitatea. Printre acestea se numără şi
scrisul. Nu demult, am citit, în Dilema
veche, un articol în care Iulia Stoian, psiholog şi psihoterapeut, se
referea la scris ca la o metodă terapeutică, numită psyhegrafie. Sunt exerciţii
de scris – arăta autoarea – cu scopul de a formula gânduri, sentimente,
comportamente personale pentru a dobândi o ameliorare terapeutică. Este o metodă
de tratament la care importantă este autenticitatea exprimării şi nu neapărat
calitatea de literat.
Aceste afirmaţii se potrivesc preocupărilor
cărora li s-a dedicat, de mulţi ani, dr.
Iulius Iancu din Haifa (Israel), un prolific medic scriitor de limba română;
preocupări care l-au ajutat ca, în pofida unor drame pe care le-a trăit, să-şi
menţină, în integritate, sănătatea mintală, psihică şi moralul chiar şi la cei
peste 90 de ani pe care îi are. După ce a lucrat ca medic radiolog la Bucureşti
şi apoi la Haifa, pensionându-se, dr. I. Iancu şi-a descoperit vocaţia de a aşterne
pe hârtie gânduri, amintiri, simţăminte, comentarii personale la evenimentele zilei,
la atitudinile unor persoane care i-au atras atenţia într-un fel sau altul etc.
În felul acesta, însemnările cotidiene s-au adunat în cărţi de memorialistică
(dintre care aş aminti cele patru volume care alcătuiesc seria „Noi, copiii străzii
Leca“ din oraşul său natal, Bacău), de eseuri, ba chiar şi de versuri. Dr.
Iulius Iancu este autorul a 14 volume, cel mai recent fiind Lumea
uitării (apărut în 2012 la Editura „Columna“ din Bacău).
„Am ajuns la 92 de ani. O catastrofă!“, mărturisea
autorul la începutul cărţii, care vrea totuşi să trăiască „pentru un sărut al
strănepoatelor, pentru soarele de mâine, pentru cafeaua aromată din centrul oraşului
(…) Mai vreau suferinţă şi puţină căldură! Oboseală şi Beethoven la
televizor!…“. Volumul este al patrulea dintr-o serie care tratează, cu precădere,
nenorocirea ce i-a afectat familia: boala Alzheimer, care a lovit-o pe soţia
sa, ducând-o, după şase decenii de convieţuire, în „lumea uitării“, de unde,
după ani de suferinţă, a plecat spre cele veşnice.
Medicul
I. Iancu, cum notează el însuşi, nu e specialist în maladia Alzheimer, iar
cititorii nu vor găsi în această carte explicaţia tuturor semnelor bolii, sau
modalităţi de a o preveni şi ameliora, însă însemnările şi comentariile de aici
pot constitui un îndrumar pentru uzul familiilor confruntate cu acest gen de
probleme.
Această
scriere – ca şi altele ale aceluiaşi autor – conţine şi numeroase idei, cugetări
despre viaţă, bătrâneţe, familie – raţionamente pline de înţelepciune, demne de
luat în seamă. „Bătrâneţea este asemănătoare unei maşini care trebuie întreţinută
zilnic“ – scrie nonagenarul medic. Ceea ce înseamnă că „trebuie zilnic să fii
activ şi să-ţi pui la contribuţie tot organismul aflat în stare de uzură.
Trebuie să fii activ nu numai fizic, ci şi intelectual…“. Este ceea ce face şi
dr. I. Iancu, care spunea că a fi activ înseamnă mai ales a scrie, deoarece
„gândurile continuă să apară mereu, zi şi noapte (…) Aş vrea să scriu mult
despre tot ce vă preocupă pe voi şi pe mine, care suntem de aceeaşi vârstă şi
generaţie“. Căci „scrierea de jurnale, amintiri, dau posibilitatea neuronilor
«să trăiască», «să muncească». Acestea sunt adevăratele mijloace corespunzătoare
menţinerii vitalităţii neuronilor“. Şi, ca să nu se creadă că respectivele
afirmaţii sunt doar vorbe fără acoperire, pe coperta a patra a cărţii sale, dr.
Iulius Iancu anunţă că are în pregătire trei cărţi: una de poezii, alta conţinând
file din jurnalul său de pensionar şi un volum de opinii literare. Le aşteptăm
cu interes.