Virgil
Răzeşu este un autor de mare calibru, căruia nu-i scapă nimic din ce se
întâmplă în jur. Prinde cu grijă, în plasa fină a sufletului său, păsările şi
fluturii timpului, prezent ca să-i observe, să-i trateze şi să-i compare cu
stolurile şi roiurile care vor veni. Este un medic din categoria celor cărora
nimic din ce e omenesc nu le e străin. Ca literat, îşi face mâna traducând
operele altora. A tradus cărţi din limba franceză. „Bărbatul care caută dragostea“,
dar şi cărţi dedicate lui Beethoven, Mozart, ori „nemuritorilor din Agapia“.
Pentru tot ce urma să aibă de spus, şi-a înfiinţat o editură care-i poartă
numele, face tehnoredactare computerizată, e redactor de carte (şi cineva din
neam îi semnează acum coperta: Vlad Răzeşu, împreună cu Irina Arhire). În
calitate de chirurg, a dedicat volume pline de admiraţie şi recunoştinţă
înaintaşilor: „Profesorul Ion Juvara“, „Trei bisturie care au revoluţionat
medicina“ (carte scrisă în colaborare cu Arcadie Percek). La fel de atent şi
admirativ îi priveşte şi pe contemporani („Chirurgi români la început de veac
XXI“) sau îşi analizează propria vocaţie („Spectru intim – din viaţa unui
chirurg“). Pe George Emil Palade l-a prezentat drept „un virtuoz al biologiei
celulare“. Ca profund şi talentat psiholog, a abordat până acum cu succes
nuvela, schiţa, dar şi romanul.
Volumul de faţă – Ce ne facem, doamnelor? –
este o culegere de însemnări şi eseuri în care spiritul de observaţie,
capacitatea analitică, umorul şi, pe alocuri, depresia sau chiar deznădejdea îşi
dau mâna. Titlul cărţii vine de la un eseu lipsit de prejudecăţi, în care
autorul demonstrează că femeile adultere, în epoca extinderii fără limite a
relaţiilor extraconjugale, n-ar trebui învinovăţite, ci socotite, mai degrabă,
victime. Ca umorist, prezintă contextul, reamintind anecdota cu cererea expresă
a femeilor către divinitate, ca durerile facerii să fie împărţite, la naşterea
fiecărui copil, între mamă şi tată, ca să nu sufere numai femeia. Tot femeile au
cerut însă contramandarea, pentru că adesea cel care suferea nu era soţul.
Preocuparea plină de înţelegere faţă de sensibilitatea şi trăirile „sexului
slab“ se vădise şi anterior, în volumul curajos intitulat „Mic tratat de
deflorare“ – după cum afirmă prefaţatoarea volumului actual (semnatara
misterioasă „C.C.“).
Evenimente ştiinţifice la care participă
chirurgul în virtutea specialităţii sale, portretul lui Adrian Lobonţiu – schiţat
cu o preţuire exemplară – stau confortabil alături de însemnări dedicate unor
mari oameni de cultură. Cu politicienii însă, lucrurile stau prost: „am văzut
indivizi gata să pleznească pe loc în alcătuirile lor cerebrale, îmbuibaţi de
dispreţ la adresa celor care i-au ales“ („Al naibii de român!“). Soarta
planetei, stările conflictuale îl pun pe gânduri: „Degeaba vorbim de progres,
ne lăudăm cu PC-uri ultraperformante, cu telefonia mobilă, cu zborurile în
cosmos şi cu atâtea şi atâtea realizări, dacă nu suntem în stare să înăbuşim în
faşă orice ameninţare la pacea planetei şi la vieţile oamenilor“. Un francez a
scris o carte, „România insolită – de la Dracula la Ceauşescu“, pe care, cu
farmec şi amărăciune (la constatarea unor inadvertenţe), o recenzează Virgil Răzeşu;
în loc de „insolită“, spune „ca la noi la nimeni“ şi continuă cu un aparteu:
„Insolită România? Bineînţeles! Când orice instituţie este încadrată cu
puzderie de directori generali, directori mai puţin generali, şefi mai mari şi
mai mici de compartimente, de te miri cine mai face câte ceva în instituţia
respectivă“ („România caraghioasă“). Un mod cetăţenesc de a privi realitatea,
de a-i arăta cusururile, la îndreptarea cărora mai că ar da o mână de ajutor:
„Multe şi felurite libertăţi ne-a adus nouă, românilor, revoluţia! Dar cea care
se bucură cel mai tare de mirabila amăgealădin decembrie este aceea de a rumega şi mesteca nestăviliţi celebra gumă,
simbol al modului de viaţă american, ciungaîn limbajul nostru miorritic (cu doi r!) mult râvnită“ („Rumegatul la
români“). Îl dor şi „ţepele“, păcălelile, tragerile pe sfoară de orice fel,
egoismul, ura, invidia. Durerea sa atinge apogeul când constată cruzimea de
care dau dovadă compatrioţii. Exemplele şi le ia din mass-media: „o mamă îşi
decapitează, cu seninătate, bebeluşul de câteva luni; o alta, alături de concubin,
îşi pune fetiţa abia născută într-o pungă şi o abandonează, ca pe un gunoi
netrebnic, în subsolul unui bloc; un tată sinucigaş îşi îneacă copiii legaţi de
el. (...) Unde am ajuns?“ („Scrisoare către noi înşine“). Întrebările continuă,
răscolitoare: ce va urma? Spre ce ne îndreptăm? George Emil Palade afirmase că
avem o genă care ajută poporul român să renască din cenuşă. Virgil Răzeşu îl
citează, dar e neliniştit de perspectiva trecerii obligatorii prin faza de cenuşă
pentru a putea renaşte. Neliniştile întregii cărţi sunt, însă, de un fel
aparte: graţie stilului dinamic, bun conducător de covârşitoare emoţii, neliniştile
palpită de o energie capabilă să pună în mişcare forţe ale schimbării. O
energie perfect compatibilă cu grupa celor mai mulţi dintre noi, cei care
presimţim că întreg volumul, cu satisfacţii şi neîmpliniri, ne prezintă la
semnat impresionante „scrisori către noi înşine“.