În
pofida caniculei ce a bântuit atât de cumplit orașul în ultimul
timp, unul din așa-numitele teatre particulare sărace ale
Capitalei, Unteatru, condus de tinerii regizori Andreea și Andrei
Grosu, și-a sărbătorit, între 28 iulie și 4 august, șase ani de
la înființare cu oarecare tam-tam mediatic, într-un sediu nou,
situat pe strada Sfinții Apostoli nr. 44. După evenimentele din
decembrie ’89, teatrele particulare au apărut precum ciupercile:
Teatrul Cafe Godot, Teatrul de artă, Teatrul de sufragerie, La
Scena, Teatrul de Luni (Green Hours) etc. Unele dintre ele abia mai
supraviețuiesc, jucând în sedii improprii, improvizate sau apelând
la mila și înțelegerea frățânelor lor mai mari și mai bogate,
teatrele cu subvenție de la bugetul statului, ca să producă în
zilele de luni.
Bucuria a fost mare pentru
spectatori, pentru invitații care au înfruntat vitregia climei
străbătând orașul, dar și pentru iubitorii teatrului și
muzicii, care au venit într-un număr destul de mare pentru a
răsplăti munca și realizările celor care nu și-au precupețit
timpul pentru a aduce pe scenă o altă imagine a lumii teatrului. Am
văzut și am scris în urmă cu ceva timp despre unele succese de la
Unteatru cu piesele „Trei femei înalte“ de Edward Albee și „Un
tramvai numit dorință“, text care aparține dramaturgului
american Tennessee Williams. De această dată, organizatorii au
alcătuit un program destul de complex, cu multe puncte de atracție,
capabile să atragă categorii cât mai largi de spectatori. S-au
desfășurat opt spectacole de teatru, șase concerte live și un
vernisaj de fotografii realizate de Adi Bulboacă. Printre invitați
s-au numărat destui oameni importanți în domeniul artei, artiști
din panoplia de vedete a peisajului teatral, prieteni și susținători
morali ai celor ce conduc destinele acestui teatru.
Primul
spectacol prezentat a fost de fapt o premieră – „Vandalul“,un
text scris de Hamish Linklater, autor necunoscut la noi, dar despre
care am fost asigurați că este un scriitor notoriu în lumea
anglo-saxonă și care a venit să asiste personal la premiera piesei
sale din România. N-am reușit să aflăm părerea lui despre textul
descifrat cu adâncă înțelegere de regizoarea Andreea Vulpe și
interpretat cu destulă convingere de tinerii actori Ionuț Vișan,
Mihaela Trofimov și Liviu Pintileasa. Următorul spectacol a fost
„Hamlet“,un
studiu despre sulfurosul personaj shakespearian, în care actorii
Alina Berzunțeanu, Richard Bovnoczki și Petre Kerek au căutat cu
modestie să descifreze tainele textului care a făcut să curgă
atâta cerneală în zeci de cronici și studii academice. A urmat
textul dramaturgului britanic Martin Crimp – „Avem nevoie de
multă atenție“,tălmăcit
cu destulă acuratețe de tânăra regizoare Sânziana Stoican și
interpretat cu entuziasm de Mădălina Anea, Silviu Debu, de supla și
fascinanta Sabrina Iașchevici (pe care am văzut-o și în
spectacolele teatrului Odeon) și de Cristina Casian.
„Liliom“,
piesa scriitorului maghiar Molnár Ferenc (care a fost ecranizată în
urmă cu foarte mulți ani), regizată de Kovács Zsuszánna, având
în distribuție pe Sabrina Iașchevici, Corina Moise, Ionuț Vișan,
Florina Gleznea, Liviu Pintileasa, Silviu Debu și Andrei Seușan (a
se observa că Unteatru folosește cam același grup de actori) este
poate spectacolul cel mai fragil artistic, cel mai crud, părând
pregătit în pripă. Dar te poți întreba care teatru prezintă
numai și numai spectacole excepționale.
Unul dintre concertele live a fost
susținut de tânărul Alex Ștefănescu, într-un stil amical
inconfundabil, cu sensibilitate și debitând glume și povestioare
amuzante cam în felul în care o face de ani de zile cunoscutul
actor Radu Gheorghe. Unteatru a fost înființat în iulie
2010 și a funcționat la un moment dat într-o casă părăsită de
pe strada Ilfov, în spatele palatului CEC, fiind de mirare cum de
rezistă victorios atâtor vicisitudini prin care trec arta teatrală
și tagma actorilor tineri. Unteatru este de admirat pentru
îndârjirea cu care persistă în activitatea sa, este de aplaudat
pentru abnegația cu care lucrează, atrăgând foarte multe talente
ale tinerei generații. Nu sunt cuvinte de laudă pentru pasiunea
constantă pe care o are pentru arta teatrală și pentru textele cu
o anumită substanță intelectuală. Este de apreciat pentru
calitatea deosebită a unor spectacole, dar mai ales pentru atragerea
unui număr mare de actori care, neputând pătrunde în teatrele
mari profesioniste, constituite în ultimul timp în adevărate
ghetouri de interese personale, găsesc pe această scenă un climat
propice de valorificare a calităților lor.
Este însă de mirare și aproape
inexplicabil cum niște creatori tineri nu au găsit până la ora
actuală un text scris de un autor român (în afară de cel al lui
Matei Vișniec) care să oglindească fidel realitățile României
de azi. Le recomand cu plăcere piese scrise de Dinu Grigorescu sau
un excepțional text al profesorului Radu Iftimovici, despre
evenimentele din decembrie ’89, intitulat „Ah, ce grozav e să
faci amor pe ploaie“ și, fără jenă, două din piesele mele:
„Dosarul curvelor“ și „Prologul sau o repetiție cu o piesă
interzisă de cenzura comunistă“.
