Marele câştigător al Oscarurilor 2012: Artistul!
Oscaruri
cu un aer nostalgic: un film alb-negru şi mut pe deasupra – cel care vorbeşte
atât de frumos, delicat şi elegant despre începuturile Hollywoodului sonor a
triumfat înaintea unui film 3D. Aşa cum a spus şi Jean Dujardin la ridicarea
statuetei pentru cel mai bun actor: vremurile
se schimbă.
Te
bucuri altfel în cazul ceremoniilor de gen când ai văzut filmele şi ştii din
start cine ar merita cu adevărat! Bine, nu am apucat să văd încă favoritul
serii – Hugo 3D
al lui Martin
Scorsese, care a avut 11 nominalizări, cu una în plus faţă de The Artist. Dar ştiam foarte bine că
filmul lui Hazanavicius este cu totul şi cu totul special, atât de frumos
gândit şi realizat, încât poate şi Academia Americană de Film a înţeles că până
şi un film străin merită statueta prestigiosului premiu al serii! Billy Crystal
a revenit la moderarea ceremoniei – filmat alb-negru, cu căşti pe urechi şi
chinuit într-un scaun – secvenţa în oglindă a începutului din The Artist, Crystal striga: Nu vreau să fiu iar gazdă! Pentru ca
apoi să revină în zilele noastre şi să spună: nimic nu poate îndulci problemele economice ale lumii decât urmărirea
milionarilor care îşi oferă statuete de aur...
Pe
lângă decorul spectaculos şi ţinutele de fală ale invitaţilor, rochiile cu
totul şi cu totul speciale ale doamnelor, nu au lipsit discursurile emoţionante
şi deloc deplasate ale câştigătorilor vizibil emoţionaţi: Christopher Plummer
este cel mai în vârstă actor care primeşte statueta – în acest an pentru rolul
secundar din Beginners, unde a
interpretat un homosexual în vârstă aflat pe patul de moarte: încă de când m-am născut repetam discursul
pentru mulţumiri la primirea Oscarului, dar cum asta s-a întâmplat cu mult 
timp
în urmă, mă bucur că l-am şi uitat. Iar comentariul său către statuetă a
fost la fel de simpatic: eşti doar cu doi
ani mai în vârstă decât mine. Unde-ai fost până acum?!
De
cealaltă parte a actorilor într-un rol secundar, Octavia Spencer a impresionat
juriul Academiei prin portretizarea servitoarei din The Help – Ajutorul, un film emoţionant despre Mississippiul anilor
’60, despre prietenia între rase, depăşirea barierelor sociale, regulile rigide
şi absurde ale segregării rasiale. O prezentare pe larg a filmului va urma
curând, fiind unul dintre cele care scutură mentalităţile, vorbeşte despre
curaj şi pasiune. Profund impresionată de premiu, Spencer a mulţumit
regizorului Tate Taylor şi echipei cu care îl împarte.
Dacă
existau oarece dubii în privinţa premiului pentru cel mai bun actor, Natalie
Portman a spulberat orice îndoială atunci când i-a rostit numele lui Jean
Dujardin: Vă iubesc ţara şi vă mulţumesc! După care a scos bileţelul cu notiţe şi a
precizat că în 1929 nu Billy Crystal prezenta ceremonia, ci Douglas Fairbanks,
drept urmare totul a durat un sfert de oră. De această dată, discursul lui
Crystal
de la începutul serii fusese inspirat: dacă Dujardin va câştiga premiul, nu vă aşteptaţi să vorbească prea
mult. Tot ce va spune este Merci beaucoup!
Cu
toate că Glenn Close ar fi meritat şi un Oscar pentru rolul copleşitor din Albert Nobbs, nu doar şase nominalizări
adunate de-a lungul timpului, tot Meryl Streep a fost cea care a primit
statueta: probabil că multă lume a fost
dezamăgită când a auzit câştigătoarea. Dar rolul Doamnei de fier este răvăşitor,
iar Streep pur şi simplu fascinantă: cu un machiaj perfect, cu o ţinută
impecabilă, atât în prezentul trist al doamnei Thatcher, cât şi în trecutul
impunător. Doamna de fier este, fără
îndoială, unul dintre must see-urile
acestui an! Este o onoare pentru mine,
dar ce contează cu adevărat sunt dragostea şi bucuria pe care le împărtăşim atunci
când facem filme, accentuând în acest mod mottoul ceremoniei din acest an,
precum şi amintirile legate de echipa cu care lucrează de o viaţă – make-up
artist-ul fiind unul dintre aceştia. Meryl Streep, o doamnă, ca întotdeauna!
Nici
Michel Hazanavicius nu a ratat premiul pentru cea mai bună regie, exclamându-şi
bucuria: Sunt cel mai fericit regizor din
lume!, în vreme ce producătorul Thomas Langmann a mulţumit oamenilor care
au crezut în proiectul lor, dar şi tatălui său, Claude Berri. Desigur că de pe
scenă nu a putut lipsi căţelul Uggie.
No
show-ul lui Woody Allen, care a fost recompensat pentru cel mai bun scenariu – Midnight in Paris –, nu mai are nevoie de vreo replică, mai ales că Allen chiar nu se
lasă impresionat de astfel de ceremonii şi recunoaşteri. Ştim prea bine cum se
mişcă el în industrie şi fără astfel de apariţii la scenă deschisă.
Cel
mai bun film străin a fost declarat câştigătorul Ursului de Aur de la Berlinala
2011 (de unde vin o mulţime de filme bune de fiecare dată) – A Separation al lui Asghar Farhadi: dedic premiul poporului meu, care iubeşte
cultura şi dispreţuieşte ostilitatea. Filmul, o adevărată bijuterie
psihologică, cu un suspans extrem de bine dozat, a fost nominalizat de altfel şi
la categoria cel mai bun scenariu.
AnimaţiaRango a cucerit şi juriul Academiei
Americane de Film, iar Gore Verbinski i-a mulţumit lui Johnny Depp.
Chiar dacă cea mai bună imagine a fost cea a
lui Hugo, cele mai bune costume şi
cea mai bună coloană sonoră – The Artist,cel mai bun machiaj – The Iron Lady, tot
au existat o serie de filme neglijate, care însă se vor bucura de atenţie
binemeritată în săptămânile ce urmează: My
Week with Marilyn – cu o Michelle Williams splendidă, ingenuă, sensibilă,
fragilă; The Girl with a Dragon Tattoo – cel
mai bun montaj – cel mai recent film semnat de David Fincher, care poate nu se
ridică la nivelul lui Seven sau Fight Club, dar care cu siguranţă te ţine
cu sufletul la gură.
Cât priveşte nemulţumirile mele faţă de
palmaresul lui 2012, Pina nu a fost
un film suficient de militant pentru juriu – dar fără îndoială mult prea
special faţă de orice alt film de la categoria documentar, în vreme ce Tilda
Swinton nu a fost nominalizată pentru răvăşitorul rol din We Need to Talk About Kevin. Dar spuneţi-mi voi dacă există pe
lumea asta o ceremonie care să împace pe toată lumea...
