Ora de tăcere
De curând, pe mica scenă de la Muzeul
Ţăranului Român, în faţa unei asistenţe minime (din păcate), a avut loc un
interesant şi original spectacol intitulat Printre tăceri, conceput
şi susţinut de actriţa Isabella Drăghici în stilul „one woman show“, la modă
acum.
O oră, cât a ţinut
spectacolul, fără text, pe o scenă teribil de goală, atenţia ne-a fost atrasă
de o interpretă de o frumuseţe tulburătoare care, constatăm, ne spune povestea
fascinantă, a noastră, a celor din sală. O oră în care nu s-a vorbit, nu s-a
scos un sunet, ci s-a acţionat, s-a
dansat, s-a mimat, s-a …esenţializat. Interpreta consumă o cantitate uriaşă de
energie, vorbind prin imagini, despre provocările vieţii, ale dragostei, despre
eforturile omului de a-şi înţelege destinul şi a şi-l împlini.
Este un spectacol care
dovedeşte ce minuni poate face un om cu corpul său când începe să gândească
despre rostul său în lume. E un spectacol care ar trebui adus pe marile scene
ale ţării pentru frumuseţea lui tulburătoare. Dar unde sunt organizatorii de
spectacole „dezinteresaţi“ de odinioară?!
Replici acide
Surpriză, cumva la marginea scandalului,
putem spune că a prilejuit şi lectura piesei dramaturgului Dinu Grigorescu, Ultima
cafea cu Iuliu Maniu, ţinută în sălile calde, extrem de primitoare ale
clubului Calderon al Primăriei sectorului 2, cu ocazia celei de-a cincea
şedinţe a cenaclului Dragon 2 (dramaturgi goniţi).
Lectura făcută de
actorii Petre Moraru, Doina Ghiţescu, Florentina Tănase, Isabella Drăghici şi
subsemnatul (şi în calitate de regizor), în care s-a integrat chiar autorul, a
decurs normal, coerent, cu intervenţii prompte la timpul potrivit a tuturor
participanţilor, actori cu experienţă şi mai ales pasionaţi de actul
dramaturgic, şi nimic nu lăsa să se întrevadă discuţiile violente ce au urmat.
Pe scurt: regizorul Dan
Puican, după aprecierile laudative făcute la terminarea lecturii, a remarcat,
cu acuitate, că autorul ar fi trebuit să facă mai întâi o adaptare a textului
respectiv, eliminând multe din divagările lui, axându-l în principal doar pe
extraordinara dramă, crunta dramă, a marelui om politic, Iuliu Maniu. A urmat o
lungă digresiune a autorului care a
încercat să explice, deşi nu mai era nevoie, drumul sinuos care a dus la
scrierea dramei prin care a trecut eroul principal, ca şi a propriei sale
familii şi mai ales a reamintit condiţiile politice ale momentului,
dezvăluindu-ne pe larg modalitatea sa de
construire a tramei piesei.
„Vorbeşti prea mult, mai
lasă şi pe alţii să vorbească“, a fost însă întrerupt brutal de dramaturgul
Dumitru Dinulescu, autorul piesei „Casa cu ţoape“, de obicei persoană calină,
dar care în momentul respectiv anunţa prin întreruperea ostentativă a
antevorbitorului o stare de spirit belicoasă.
Respingând polemic şi cu
hotărâre aserţiunile autorului despre modalitatea sa de scriere a piesei
respective, expune, pe larg dar şi încâlcit, teoria sa privind felul în care
trebuie scrisă o piesă de teatru, ceea ce îi atrage replica destul de acidă a
reputatului regizor de teatru radiofonic (Dan Puican): „Cam câte capodopere ai
produs cu teoria asta?“.
A urmat o amplă luare de
cuvânt a autorului D. Grigorescu, extrem de nervoasă, cu accente de voce acute
şi polemice, explicând în continuare teoria sa cu privire la construirea unei
drame, combătând energic cele susţinute de antevorbitorul său.
Mărul discordiei, cum
scriam, supărarea, nu era faptul că autorul a scris o piesă despre universul
concentraţionar al închisorilor comuniste, cu adevăruri încă neaduse pe scenele
teatrelor româneşti, ci, extraordinar, despre „conflictul teatral” în general,
despre catharsis, implicarea afectivă sau neimplicarea scriitorului în mesajul
implicit al piesei.
Dumitru Dinulescu s-a
lansat apoi într-un lung expozeu despre miraculosul mister, descoperit doar de
el, al ultimelor cinci pagini a câtorva capodopere („Steaua fără nume“, „O
scrisoare pierdută“) care ar conţine în esenţă toată intriga pieselor
respective, de unde a tras concluzia că mai întâi scrii ultimele cinci pagini
şi apoi toată piesa. Aserţiuni care au atras râsul zeflemitor al asistenţei,
ceea ce l-a mâhnit profund pe autorul corozivului eseu „Gaşca şi diavolul sau
istoria bolnavă a d-lui Manolescu“ şi l-a făcut ca pe moment să se lase păgubaş
în a mai lansa teorii despre o asemenea modalitate de construire a unei piese
de teatru.
În final, după toată
tevatura iscată, am observat că în textul prezentat sunt de fapt în matrice,
două piese, două filoane dramatice pe care autorul le-a exploatat destul de
inabil, dar din care ar putea ieşi două excelente drame. Una ar fi cea a
tragediei întâmplate lui Iuliu Maniu, un autentic personaj tragic, cu tot
arsenalul de scene ale interogatoriilor, molestări şi şicane ale torţionarilor,
care în textul prezentat sunt doar sugerate, culminând cu scena finală a
procesului, pe care niciun dramaturg autentic nu o poate rata. A doua, drama
personajului autor şi a familiei sale, drama atâtor familii aşa-zis burgheze,
drame autentice, cu forţă generalizatoare, familii care au trebuit să-şi mistifice
existenţa pentru a putea supravieţui terorii regimului comunist. Dramă care
încă n-a fost scrisă în literatura dramatică română şi care încă îşi aşteaptă
creatorul.
Pasărea rară din cultura românească
O altă surpriză a
săptămânii, de cu totul altă factură însă, s-a produs la Clubul dramaturgilor,
găzduit de mai mult timp de Institutul Cultural Român, la lectura piesei scriitoarei Alexandra Ares, Frumoasa
adormită şi trezită. O surpriză plăcută la început urmată de una destul
de neplăcută, chiar scandaloasă la sfârşit.
Alexandra Ares este o
pasăre rară în peisajul cultural românesc. Ea este fiica cunoscutului
comediograf Dinu Grigorescu şi a Despinei Grigore (Lungu), numele de Ares
provenind prin căsătorie de la soţul său, american, cu care a făcut saltul
peste ocean. S-a născut la Bucureşti, a
studiat şi a lucrat în instituţii româneşti de prestigiu şi actualmente
trăieşte la New York, păstrând, totuşi, paşaportul românesc. A studiat la
Universitatea Naţională de Artă Dramatică si Cinematografică din Bucureşti şi a
fost o perioada critic de teatru la TVR1. Ultimul ei bestseller, romanul „Dream
Junkies“, a apărut în versiune românească, sub titlul „Visătoarele“, la editura
Polirom în 2008, iar Zeynep Nutku îl traduce „Frumoasa adormită“ în limba turcă,
pentru o viitoare reprezentaţie pe scena Teatrului de stat din Istanbul.
Piesa a cărei lectură a
avut loc la Cenaclul dramaturgilor este o operă „de tinereţe“ – lectură
„asamblată“ de omul de radio Vasile Manta şi interpretată de actorii Daniela
Nane, Florentina Tănase, Mihai Niculescu, Vali Pena, Ionuţ Kivu, Gabriela
Tănase, Mihai Niculescu, Mariana Ghiţulescu, Cristin Art, Marian Simion,
Cătălin Mirea, Ion Mărgescu, Ştefan Opreanu şi micuţa Antonia Neumark –, a
căutat, pe cât permitea mediul, să ne facă cunoscut un text dur, răscolitor de interesant,
de o originalitate frapantă cum nu se întâlneşte mai deloc pe scenele din
România atinse de amnezie şi pudibonderie.
De fapt, textul este mai
mult un excelent scenariu, deşi autoarea îl împarte în trei acte, cu un titlu
total neadecvat. După conţinut, cred că ar trebui să se numească, oricât de
banal ar suna, „Pierderea inocenţei între Bucureşti şi New York“. Tribulaţiile
sentimentale ale unei adolescente, devenită femeie pe ruta amintită, precum şi
visurile frumoase, roze despre viaţă, dar mai ales despre bărbaţi şi
deziluziile, dezamăgirile dure, ulterioare de care se izbeşte parcurg aproape
toată gama de ceea ce înseamnă experienţă de viaţă adevărată.
Bucureştiul din vremea
când fusese invadat de mineri a oripilat-o. Oamenii lui politici, demagogi
făuriţi la şcoala minciunii, de asemenea. New York-ul, care i se părea un
ideal, o dezamăgeşte profund prin opulenţa, aroganţa şi în acelaşi timp
găunoşenia sloganului său, potrivit căruia în mijlocul marelui oraş poţi să te
realizezi plenar, de multe ori mincinos.
Textul debutează cu o
scenă de un comic absurd absolut antologică, în care eroina vrea să cumpere de
la un magazin un... bărbat ideal – scenă evident onirică – şi continuă cu scene
violente, de un dramatism acut, cu un limbaj aspru frust, de multe ori
deranjant pentru un anumit public pudibond, dar care exprimă în subsidiar
disperarea autentică a personajelor. Onda, Paul, Sam, dar mai ales sulfurosul
Keev au personalitate, fapt ce se deduce fără greutate, adevăr scenic, deşi, în
condiţiile lecturii la masă îţi trebuie multă imaginaţie.
Felicitări autoarei
care, dacă va restructura textul de scene parazitare, va mai condensa altele,
va renunţa la folosirea unor replici în slangul american al limbii engleze, în
alte scene şi va abandona dezvoltarea subiectului pe orizontală, va obţine un
excelent text dramatic.
Surpriza de care vorbeam
în acest caz s-a produs aproape de sfârşitul lecturii. Mai erau doar două pagini de citit, când
Horia Gârbea, conducătorul cenaclului, colocvial de obicei, de data aceasta
rigid, a rugat ritos să se întrerupă lectura, pe motivul orelor înaintate.
Trecuseră o oră şi 50 de minute şi... nu s-a mai putut continua, lăsând
asistenţa realmente siderată. Absolut nimeni nu a înţeles adevăratul motiv.
Oare îl vom afla? Să se fi reintrodus oare cenzura?