Newsflash
Cultură

Săptămâna cu surprize

de Candid STOICA - iun. 26 2015
Săptămâna cu surprize

Ora de tăcere

 

    De curând, pe mica scenă de la Muzeul Ţăranului Român, în faţa unei asistenţe minime (din păcate), a avut loc un interesant şi original spectacol intitulat Printre tăceri, conceput şi susţinut de actriţa Isabella Drăghici în stilul „one woman show“, la modă acum.
O oră, cât a ţinut spectacolul, fără text, pe o scenă teribil de goală, atenţia ne-a fost atrasă de o interpretă de o frumuseţe tulburătoare care, constatăm, ne spune povestea fascinantă, a noastră, a celor din sală. O oră în care nu s-a vorbit, nu s-a scos un sunet, ci  s-a acţionat, s-a dansat, s-a mimat, s-a …esenţializat. Interpreta consumă o cantitate uriaşă de energie, vorbind prin imagini, despre provocările vieţii, ale dragostei, despre eforturile omului de a-şi înţelege destinul şi a şi-l împlini.
Este un spectacol care dovedeşte ce minuni poate face un om cu corpul său când începe să gândească despre rostul său în lume. E un spectacol care ar trebui adus pe marile scene ale ţării pentru frumuseţea lui tulburătoare. Dar unde sunt organizatorii de spectacole „dezinteresaţi“ de odinioară?!

 

Replici acide

 

    Surpriză, cumva la marginea scandalului, putem spune că a prilejuit şi lectura piesei dramaturgului Dinu Grigorescu, Ultima cafea cu Iuliu Maniu, ţinută în sălile calde, extrem de primitoare ale clubului Calderon al Primăriei sectorului 2, cu ocazia celei de-a cincea şedinţe a cenaclului Dragon 2 (dramaturgi goniţi). 
Lectura făcută de actorii Petre Moraru, Doina Ghiţescu, Florentina Tănase, Isabella Drăghici şi subsemnatul (şi în calitate de regizor), în care s-a integrat chiar autorul, a decurs normal, coerent, cu intervenţii prompte la timpul potrivit a tuturor participanţilor, actori cu experienţă şi mai ales pasionaţi de actul dramaturgic, şi nimic nu lăsa să se întrevadă discuţiile violente ce au urmat.
Pe scurt: regizorul Dan Puican, după aprecierile laudative făcute la terminarea lecturii, a remarcat, cu acuitate, că autorul ar fi trebuit să facă mai întâi o adaptare a textului respectiv, eliminând multe din divagările lui, axându-l în principal doar pe extraordinara dramă, crunta dramă, a marelui om politic, Iuliu Maniu. A urmat o lungă digresiune a  autorului care a încercat să explice, deşi nu mai era nevoie, drumul sinuos care a dus la scrierea dramei prin care a trecut eroul principal, ca şi a propriei sale familii şi mai ales a reamintit condiţiile politice ale momentului, dezvăluindu-ne pe larg  modalitatea sa de construire a tramei piesei.
„Vorbeşti prea mult, mai lasă şi pe alţii să vorbească“, a fost însă întrerupt brutal de dramaturgul Dumitru Dinulescu, autorul piesei „Casa cu ţoape“, de obicei persoană calină, dar care în momentul respectiv anunţa prin întreruperea ostentativă a antevorbitorului o stare de spirit belicoasă.
Respingând polemic şi cu hotărâre aserţiunile autorului despre modalitatea sa de scriere a piesei respective, expune, pe larg dar şi încâlcit, teoria sa privind felul în care trebuie scrisă o piesă de teatru, ceea ce îi atrage replica destul de acidă a reputatului regizor de teatru radiofonic (Dan Puican): „Cam câte capodopere ai produs cu teoria asta?“.
A urmat o amplă luare de cuvânt a autorului D. Grigorescu, extrem de nervoasă, cu accente de voce acute şi polemice, explicând în continuare teoria sa cu privire la construirea unei drame, combătând energic cele susţinute de antevorbitorul său.
Mărul discordiei, cum scriam, supărarea, nu era faptul că autorul a scris o piesă despre universul concentraţionar al închisorilor comuniste, cu adevăruri încă neaduse pe scenele teatrelor româneşti, ci, extraordinar, despre „conflictul teatral” în general, despre catharsis, implicarea afectivă sau neimplicarea scriitorului în mesajul implicit al piesei.
Dumitru Dinulescu s-a lansat apoi într-un lung expozeu despre miraculosul mister, descoperit doar de el, al ultimelor cinci pagini a câtorva capodopere („Steaua fără nume“, „O scrisoare pierdută“) care ar conţine în esenţă toată intriga pieselor respective, de unde a tras concluzia că mai întâi scrii ultimele cinci pagini şi apoi toată piesa. Aserţiuni care au atras râsul zeflemitor al asistenţei, ceea ce l-a mâhnit profund pe autorul corozivului eseu „Gaşca şi diavolul sau istoria bolnavă a d-lui Manolescu“ şi l-a făcut ca pe moment să se lase păgubaş în a mai lansa teorii despre o asemenea modalitate de construire a unei piese de teatru. 
În final, după toată tevatura iscată, am observat că în textul prezentat sunt de fapt în matrice, două piese, două filoane dramatice pe care autorul le-a exploatat destul de inabil, dar din care ar putea ieşi două excelente drame. Una ar fi cea a tragediei întâmplate lui Iuliu Maniu, un autentic personaj tragic, cu tot arsenalul de scene ale interogatoriilor, molestări şi şicane ale torţionarilor, care în textul prezentat sunt doar sugerate, culminând cu scena finală a procesului, pe care niciun dramaturg autentic nu o poate rata. A doua, drama personajului autor şi a familiei sale, drama atâtor familii aşa-zis burgheze, drame autentice, cu forţă generalizatoare, familii care au trebuit să-şi mistifice existenţa pentru a putea supravieţui terorii regimului comunist. Dramă care încă n-a fost scrisă în literatura dramatică română şi care încă îşi aşteaptă creatorul.

 

Pasărea rară din cultura românească

 

O altă surpriză a săptămânii, de cu totul altă factură însă, s-a produs la Clubul dramaturgilor, găzduit de mai mult timp de Institutul Cultural Român, la lectura piesei  scriitoarei Alexandra Ares, Frumoasa adormită şi trezită. O surpriză plăcută la început urmată de una destul de neplăcută, chiar scandaloasă la sfârşit.
Alexandra Ares este o pasăre rară în peisajul cultural românesc. Ea este fiica cunoscutului comediograf Dinu Grigorescu şi a Despinei Grigore (Lungu), numele de Ares provenind prin căsătorie de la soţul său, american, cu care a făcut saltul peste ocean.  S-a născut la Bucureşti, a studiat şi a lucrat în instituţii româneşti de prestigiu şi actualmente trăieşte la New York, păstrând, totuşi, paşaportul românesc. A studiat la Universitatea Naţională de Artă Dramatică si Cinematografică din Bucureşti şi a fost o perioada critic de teatru la TVR1. Ultimul ei bestseller, romanul „Dream Junkies“, a apărut în versiune românească, sub titlul „Visătoarele“, la editura Polirom în 2008, iar Zeynep Nutku îl traduce „Frumoasa adormită“ în limba turcă, pentru o viitoare reprezentaţie pe scena Teatrului de stat din Istanbul.
Piesa a cărei lectură a avut loc la Cenaclul dramaturgilor este o operă „de tinereţe“ – lectură „asamblată“ de omul de radio Vasile Manta şi interpretată de actorii Daniela Nane, Florentina Tănase, Mihai Niculescu, Vali Pena, Ionuţ Kivu, Gabriela Tănase, Mihai Niculescu, Mariana Ghiţulescu, Cristin Art, Marian Simion, Cătălin Mirea, Ion Mărgescu, Ştefan Opreanu şi micuţa Antonia Neumark –, a căutat, pe cât permitea mediul, să ne facă cunoscut un text dur, răscolitor de interesant, de o originalitate frapantă cum nu se întâlneşte mai deloc pe scenele din România atinse de amnezie şi pudibonderie.
De fapt, textul este mai mult un excelent scenariu, deşi autoarea îl împarte în trei acte, cu un titlu total neadecvat. După conţinut, cred că ar trebui să se numească, oricât de banal ar suna, „Pierderea inocenţei între Bucureşti şi New York“. Tribulaţiile sentimentale ale unei adolescente, devenită femeie pe ruta amintită, precum şi visurile frumoase, roze despre viaţă, dar mai ales despre bărbaţi şi deziluziile, dezamăgirile dure, ulterioare de care se izbeşte par­curg aproape toată gama de ceea ce înseamnă experienţă de viaţă adevărată.
Bucureştiul din vremea când fusese invadat de mineri a oripilat-o. Oamenii lui politici, demagogi făuriţi la şcoala minciunii, de asemenea. New York-ul, care i se părea un ideal, o dezamăgeşte profund prin opulenţa, aroganţa şi în acelaşi timp găunoşenia sloganului său, potrivit căruia în mijlocul marelui oraş poţi să te realizezi plenar, de multe ori mincinos.
Textul debutează cu o scenă de un comic absurd absolut antologică, în care eroina vrea să cumpere de la un magazin un... bărbat ideal – scenă evident onirică – şi continuă cu scene violente, de un dramatism acut, cu un limbaj aspru frust, de multe ori deranjant pentru un anumit public pudibond, dar care exprimă în subsidiar disperarea autentică a personajelor. Onda, Paul, Sam, dar mai ales sulfurosul Keev au personalitate, fapt ce se deduce fără greutate, adevăr scenic, deşi, în condiţiile lecturii la masă îţi trebuie multă imaginaţie.
Felicitări autoarei care, dacă va restructura textul de scene parazitare, va mai condensa altele, va renunţa la folosirea unor replici în slangul american al limbii engleze, în alte scene şi va abandona dezvoltarea subiectului pe orizontală, va obţine un excelent text dramatic.
Surpriza de care vorbeam în acest caz s-a produs aproape de sfârşitul lecturii.  Mai erau doar două pagini de citit, când Horia Gârbea, conducătorul cenaclului, colocvial de obicei, de data aceasta rigid, a rugat ritos să se întrerupă lectura, pe motivul orelor înaintate. Trecuseră o oră şi 50 de minute şi... nu s-a mai putut continua, lăsând asistenţa realmente siderată. Absolut nimeni nu a înţeles adevăratul motiv. Oare îl vom afla? Să se fi reintrodus oare cenzura?

Abonează-te la Viața Medicală!

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, publicația profesională, socială și culturală a profesioniștilor în Sănătate din România!

  • Tipărit + digital – 249 de lei
  • Digital – 169 lei

Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:

  • Colegiul Medicilor Stomatologi din România – 5 ore de EMC
  • Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
  • OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
  • OAMGMAMR – 5 ore de EMC

Află mai multe informații despre oferta de abonare.

Cookie-urile ne ajută să vă îmbunătățim experiența pe site-ul nostru. Prin continuarea navigării pe site-ul www.viata-medicala.ro, veți accepta implicit folosirea de cookie-uri pe parcursul vizitei dumneavoastră.

Da, sunt de acord Aflați mai multe