Scriitorul din toate timpurile, când
catadicsea să-și pogoare privirile spre cei de jos, alcătuia un fel de dare de
seamă asupra măruntelor bucurii, drame, victorii, înfrângeri, eroisme, sau
sfâșieri ale acestora și le trimitea în lumea cuvântului cât să le fie
învățătură de minte. Și-au trecut veacuri de lectură, poveștile și-au rătăcit
caii năzdrăvani, iar din cei de lemn s-a inventat un limbaj de toată
frumusețea. Scriitorii din zilele noastre au coborât printre spinii pământești,
nu mai dau lecții, nici nu prea mai au cui. Cititori sunt tot mai puțini, iar
cei rămași sunt suprasaturați de un realism descumpănitor.
La noi, până în ’89, cum botnița politică
se punea nu lătrătoarelor patrupede, ci oamenilor, scrisul era trecut prin
toate filtrele până nu mai rămânea din el decât ambalajul, ca o lespede peste o
micșunea. A venit apoi frumoasa minciună cum că suntem liberi. Din sertarele
goale au zburat spre editurile de apartament stoluri de jurnale și memorii,
cohorte de martiri români au venit la dreapta judecată a celor printre care au
sperat că se vor întoarce într-o zi „cum apele se-ntorc din nori”. Au venit ei,
dar n-au fost luați în seamă – tinerii revoluționari au smotocit limbajul până
l-au redus drastic la vreo sută-două de cuvinte cu referiri la anatomie,
geneză, bani, dușmani, cool, ok.
Și tocmai când credeam că literatura și-a
dat obștescul sfârșit, îmi cade-n mână un sipet sub formă de carte apărută la
editura Semne, cu Semințe prăjite și brânzeturi franțuzești. Autoarea,
Mariana Petrescu, este o fostă profesoară de franceză dintr-un cartier
bucureștean cu blocuri aliniate după standardele omogenizării sociale. De
asemenea, se recomandă ca ghid turistic pe coclaurile patriei și călătoare
neobosită prin lumea ca o pajiște.
Concepute ca mărturii curate despre o lume
cunoscută, despre locuri familiare, despre întâmplări adevărate, dar prezentate
în înveliș de cuvânt într-un stil fermecător, cu ironie servită ca o acadea
unui copil cuminte, povestirile Marianei Petrescu ne poartă prin lume cu o
dezinvoltură răvășitoare. Scrisul ei este un mod de a spune că se poate trece
prin viață surâzând.
Ne lăsăm deci purtați pe o „Stradă cu nume
de basm” – Ileana Cosânzeana – din Rahova noastră cea de toate semințele
prăjite, de un pitoresc splendid, cu oameni dintr-un „a fost odată” de pe când
adulții de astăzi erau copii. Avem drame și dramolete de cumetre părăsite de
fanți, odraslele lor, case și grădini de corcoduși, părinți și rude mutați sub
iarbă, tăvălugul exproprierilor, harpagonismul moștenitorilor puși pe
lichidarea agoniselii făcută prin trudă de strămoșii lor, chiar și eroii noștri
de prin Afganistan, întorși acasă înveliți în tricolor.
Din poveste în poveste, aflăm cum era cu
obținerea gradelor didactice când profesorii chiar trebuiau să facă dovada că
au ce să-i învețe pe elevi. Luxul de a sărbători luarea unui astfel de examen
cu o masă la Capșa putea fi plătit fie cu mai bine de o jumătate de salariu de
proaspăt „gradat”, fie prin generozitatea personalului înmănușat, prins în
chingile marii confuzii a gradelor pe care cele două profesoare le invocaseră
în treacăt cu voce tare, în speranța că vor fi și ele luate în seamă spre a fi
servite cu o măslină. Și chiar înainte de a se scotoci ele în gentuță să-și
achite consumația, apare fostul lor elev, ajuns „tovarășul” acela uns cu toate
alifiile, în fața căruia nu existau uși închise. Acesta le-a salutat
ceremonios, iar cinstea de a fi onorat cu înalta lor prezență „modestul”
restaurant Capșa a fost răsplătită cu replica: „nu aveți nimic de plătit, totul
a fost din partea casei”. O, cât de urât este și a fost împărțită lumea dintotdeauna!
Ca să nu rătăcim mereu prin zilele de un
cenușiu fix al existenței, într-o lume în care nu se întâmplă nimic, autoarea
ne trimite prin lume. Întâi în Grecia – să prinzi o grevă a vaporenilor, care
nu se întâmplă decât la patruzeci de ani o dată, e un noroc de care doar bieții
românași însetați de cultură elenă puteau avea parte –, apoi la Paris, prin
Elveția și prin țara faraonilor. Dar să nu ne speriem: autoarea nu are de gând
să ne țină niște plicticoase lecții de geografie și cultură. Ea nu ne poartă
prin muzee și catedrale, nu ne vorbește de regi, regine, papi, artiști, ci ne
poartă după ea cu tandrețe, ne face părtași la cele ce i s-au întâmplat prin
lume, la momente unice în care sufletul ei a prins să zburde sau, dimpotrivă,
s-a strâns sub greutate.
Între semințe prăjite și brânzeturi
franțuzești, scriitoarea Mariana Petrescu a făcut pentru totdeauna alegerea cea
mai de preț. Citiți-i cartea. E o minune de poveste adevărată.
