Stranii mai sunt şi simţurile creatorilor,
oameni ca şi noi şi, totuşi, altfel! După ce un Camil Petrescu „a văzut idei“
(ba, mai mult, ne-a ajutat să le vedem şi noi, cei cu „suflete“ nu tocmai
„tari“ şi, în niciun caz Dantoni sau Bălceşti!), în chiar anii dintâi ai
mileniului trei, Marina Musset, medic-pictor,
românca pariziană cu un doctorat în medicină, specializată în oncologie, după
ce s-a angajat pentru mai bine de patru decenii în bătălia cu marele secerător
de vieţi – cancerul, în Parisul acela sinonim cu lumina, cu luxul, cu paradisul
din toate visele noastre de prizonieri în ţarcul „du meilleur des mondes
possibles“ dintr-un alt timp, a prins să „audă“ culori dintre acelea care „mişcă
undele adânci ale sufletului“, te ajută „să dialoghezi cu propriu-ţi eu“ purtându-te
spre adâncul întru dezlegarea neînţelesurilor dintre suflete, prin crearea de
punţi de aur cald precum surâsul, ori printr-o „terapie“ ca un psalm întru
slava vieţii.
Pictor autodidact, Marina Musset se afirmă în
pictura contemporană abordând „un
expresionism abstract cu inflexiune vitalistică“, de-ar fi să-i dăm crezare
lui Claude Mollard cu zicerea lui consemnată în catalogul care serveşte de
carte de vizită la expoziţia Culoarea – impuls vital, găzduită
de curând la Palatul Suţu – Muzeul Municipal.
Membră a „Who’s who“ International Art Club
– Lausanne şi a Federaţiei Internaţionale Culturale Feminine (FICF) – Paris,
Marina Musset expune pentru prima oară în 2005, la Paris, în cadrul expoziţiei
„Pictura actuală în multiplicitatea formelor ei“, după care, urmând
inflexiunile deloc amăgitoare ale cântului sirenelor-culori, a continuat cu
asiduitate să le tălmăcească înaltul şi adâncul, purtându-le ciudatele
„portative“ prin Italia, Belgia, Franţa şi, pentru a doua oară, în România, în
fostul mic Paris: în 2009, la Sala „Brâncuşi“ de la Palatul Parlamentului şi, în
2012, la vechiul palat Suţu.
Pânzele Marinei Musset sunt un fel de muzică
de paradă la o sărbătoare a vieţii cu lumină însemnată. „Titlurile“ lucrărilor,
evocând obsedant lupta dintre viaţă şi moarte (de care medicul are prea bine ştire, iar pictoriţa nu face decât să dea culorii grai), sunt mai degrabă
„nume“, „simboluri“, „chiot“ sau „linişti“.
În „Bătălia
de la Austerlitz“ nu putea lipsi, desigur, „soarele“. Dar de ce va fi ales plasticiana să ridice în faţa
discului roşu (ca un ghem de sânge ridicat chiar din câmpul presărat cu victime
care au adăugat „luminii“ victoriei propria lor viaţă) înalte suliţi de trestii
deloc gânditoare, ca un strigăt sfâşietor de mamă: Ajunge! Şi-apoi, ce rost să
aibă buchetul de flori albastre logodite cu negrul, de nu speranţa că din
noaptea gândului va răsări odată şi seninul de suflet!
Convinsă că şi sufletul se poate
„fotografia“, artista culorii Marina Musset ne invită să învăţăm a privi cu
sufletul, să-l „îmbrăcăm“ în culoare şi să-l lăsăm să-şi descânte „Enigma“.
Lucrarea cea mai puternică, cea mai plină
de sensuri, cea mai cântătoare, cea mai mângâietoare dintre toate câte compun
expoziţia prezentă, rămâne „Giverny“-ul
acela ca un omagiu adus marelui pictor impresionist Claude Monet.
Şi „Austerlitz“-ul
de aici tot a Monet aduce, iar „Irişii“ trimit
la tumultul provocator al vieţii, deşi, prea bine ştim, prea bine o ştie şi
medicul-pictor Marina Musset, inexorabila „doamnă în negru meşteră la coasă“
are de-a pururi ultimul cuvânt. Ei, şi?! Până atunci, să învăţăm să ascultăm
culorile ca tot atâtea chipuri ale luminii cea cu viaţă însemnată, să ne lăsăm
purtaţi prin lumea de simboluri deloc „abstracte“, deloc „expresioniste“, prin
care ne conduce artista ca pentru o terapie.
Cât de bine i-ar sta medicului parizian
Marina Musset integrată în marea familie a Cenaclului medicilor pictori din România
„Ion Ţuculescu“! Cât de înalt „vorbitoare“ ar fi culoarea din lucrările sale în
dialog românesc de taină mereu nouă cu lucrările unor pictori-medici autohtoni
ca Elena şi Dan Paulian, Suzana Bantaş, Petru Damir, Maria Mănucă, Gabriela
Ciobotaru-Călin, spre a nu-i numi decât pe aceştia, deşi ochii sufletului
nostru se deschid uluiţi şi spre mai tinerii creatori care „spun“ în felul lor
culorii cum să „vorbească“.
Dacă în pictura artistei Marina Musset roşul
este predominant, e poate semn că sângele – fluviu cald de viaţă – bate mereu
cu talazuri de „Intensă bucurie“ în
prea strâmtele maluri care închid firul de viaţă omenească, tot încercând să-l înveţe
pe omul pieritor cum să nu mai moară deloc, înscriindu-se în curgerea largă a
lui ars longa, deşi prea bine ştim căvita nostra brevis est.
Bine aţi venit acasă cu daruri de lumină cântătoare
logodită cu ape de tihnă şi linişti grăitoare, stimată doamnă Marina Musset!