În periplul său prin sălile bucureștene de concert, din agenda
oricărui meloman nu putea să lipsească seara zilei de vineri, 11 martie, când
la pupitrul Orchestrei Naționale Radio a revenit apreciatul dirijor David
Crescenzi (foto). Prezență constantă deopotrivă în fosa Operei din Timișoara,
dar și la Cluj, Iași sau București, precum și pe podiumul de concert, în
special în programe de operă sau vocal-simfonice, italianul poate fi considerat
deja pe jumătate român.
De data aceasta, oaspetele a dorit să combine tentația sa de a
aborda și partituri din literatura orchestrală cu cele în care este recunoscut
ca specialist, propunând, în prima parte, celebrul Concert de Schumann, solistă
fiind pianista Dana Borșan. A fost o lucrare parcursă corect dar fără un relief
anume și mai ales fără încărcătură romantică sau căldură expresivă, ansamblul
acompaniind cu acuratețe un demers solistic destul de sacadat și departe de
sensibilitatea așteptată într-o pagină atât de îndrăgită de public.
Și dacă a părut că David Crescenzi nu a reușit să se coordoneze
la un nivel adecvat, în plan interpretativ, cu pianista, după pauză el și-a
demonstrat știința și anvergura într-o creație monumentală, prea rar cântată la
noi – „Stabat Mater“ de Rossini. Aici, s-a desfășurat în voie, construind
momente de reală frumusețe, strălucitoare sau de rugă, remarcabilă fiind evoluția
orchestrei și a corului – pentru prima oară pregătit de noul dirijor Ciprian Țuțu.
Dacă cele două ansambluri au răspuns din plin cerințelor
dirijorale, cvartetul vocal a făcut notă discordantă, pentru că, deși a
alăturat soliști (în general) cunoscuți și cu glasuri bune, s-a menținut
permanent într-o intensitate excesivă, mai toți cântând aproape cu
agresivitate, aspect cu totul străin scriiturii și conținutului ideatic. Cea
care s-a apropiat cel mai mult de stilul și spiritul partiturii a fost, cu
siguranță, mezzosoprana Antonela Bârnat, glasul său generos și bine condus
având și suplețea și precizia necesară, precum și frazarea adecvată.
Soprana Sorina Munteanu a etalat din nou o voce penetrantă,
poate prea dramatică pentru specificul lucrării și, oricum, fără lejeritate în
ornamente, aspect evident în câteva aproximații și în duetul cu mezzosoprana,
în care tocmai acele „fiorituri“ nu au avut cum să se omogenizeze. Tenorul
Adrian Dumitru, abordând probabil pentru prima oară o asemenea partitură, a
mizat pe calitatea sa timbrală deosebită, cu o culoare potrivită țesăturii,
trădând însă lipsa de experiență și probabil emoția debutului în „scăpările“
pasagere. El a compensat, totuși, în contra-acut, având toate datele pentru un
solist de cotă, dar cu condiția șlefuirii în plan interpretativ.
În ceea ce-l privește pe bas-baritonul Cristian Hodrea, el a
rămas șters și anost deopotrivă în ansambluri și în scurtele sale intervenții.
În asemenea condiții, fiecare a cântat în maniera sa obișnuită, fără vreo
posibilitate de echilibrare ca sonoritate sau expresivitate. Păcat, pentru că,
așa cum menționam, și corul și orchestra au realizat o interpretare nuanțată,
au avut fluență și, mai ales, au creat acea atmosferă cerută de o creație cu
încărcătură religioasă, desigur extrem de diferită de tot ce înseamnă opera
rossiniană. Iar David Crescenzi a reușit să transmită tocmai acel specific
regăsit în „Stabat Mater“, lucrare de o frumusețe aparte, dar pretențioasă,
ofertantă pentru cei ce știu să cânte în astfel de lucrări vocal-simfonice și
riscantă pentru cei care nu înțeleg că este un teritoriu foarte departe de cel
operistic.
Un public nu prea numeros a aplaudat cu convingere și... a tușit
sonor la fiecare mic „respiro“ al interpreților, ca și cum toți spectatorii
erau gripați. O reacție din păcate constantă în sălile noastre de concert,
indiferent de anotimp, ca și cum spectatorii s-ar simți obligați să-și dreagă
glasul, rupând însă brutal eventuala stare creată de cei aflați pe scenă. Mai
ales într-o seară de factură romantică, cu opusuri din lumi total diferite,
totuși, rezultând astfel un program eclectic, parcă „lipit“. Poate că ar fi
fost o idee mai inspirată și de succes rămânerea în sfera creațiilor
rossiniene, atât de îndrăgite și colorate, spre exemplu, în uverturi care să
preceadă partitura vocal-simfonică, asigurând unitatea unei structuri
interesante pentru orice meloman.
