Cei rămaşi acasă – doctori şi pacienţi deopotrivă – se adaptează din mers (spre niciunde!) reformelor sanitare de o devastatoare corectitudine politică. Medicul Alexandru Theodor Amarfei este un închinător la armonia verbului francez în care a zidit/ înălţat Poèmes et prières d’amour în numele a toate câte cu viaţă şi moarte se-mpletesc.

Fiindcă ştie (o, cum mai ştie!) că le tombeau brise la matière morte/ De la chair il ne reste que le désir du vert,/ De l’âme seule, les piliers pour la nouvelle porte… (Mormântul desferecă materia moartă/ Din trup numai dorul de verde rămâne,/ Din suflet, doar stâlpii pentru o nouă poartă).

Editura pariziană La Bruyère a ignorat restricţiile generate în 2021 de pandemia virusului „încoronat” şi a adus în lumină „Poeme şi rugi de iubire” (iertare, poete, că am pus titlul pre limba noastră!) – omagiu adus de poetul Al. Theodor Amarfei „bogăţiei versului francez”, cum o declară Mihai Tropa în prefaţa volumului. Și, adăugăm noi, închinare spiritului românesc în care îşi găsesc răsfrângere toate limbile salées par tous les manques de silence (limbi sărate care nu ştiu să tacă)…

Cochetând cu versul cuminţit de legile sonetului, cu aforismul, cu stanţele şi sentinţele, cu umbra şi lumina, cu sângele şi cenuşa, poetul oscilează între a înălţa rugi sau cântări minunii care este viaţa şi, totodată, azvârle lumii opace întregul său dispreţ când spune (şi trebuie să-l credem, că doar dintr-o mare suferinţă trebuie să fi ajuns s-o spună!): il n’y a que mon mépris que ce monde mérite/ Et, quant à moi, je ne sens que des cendres au cœur;/ Reste vif, témoigne que l’amour sur la terre n’habite/ Que dans la flamme qui consomme les larmes de douleur… (Dispreţul meu întreg i-l las eu lumii/ când de cenuşă-mi pare inima;/ Tu rămâi viu spre-a spune că dragostea pe lume/ E-n flacăra durerii ce stinge lacrima...).

Sufletului – balsam și alinare

Da, literatura lumii este un pic mai bogată de când românii, care
şi-au luat în suflet ţara spre a se muta sub alt cer (sous le ciel de Paris, y compris!), au prins a-şi tălmăci dorurile, sperarea şi disperarea, bucuriile (sărace) şi frustrările (generoase), visele şi trăirile reale. Tălmăciri în cânt-rugă, cât să le fie sufletului balsam şi alinare.

Soyez béni, mon Dieu qui donnez la souffrance! (Binecuvântat fii, Doamne, care ne-ai dat suferinţa!), a zis Baudelaire. Și, iată, înţelesul pare să ne ajungă (şi) prin creaţia lirică în limba franceză a medicului-
poet român Al. Theodor Amarfei. Pentru că a crea poem sau rugăciune din suferinţă, din amar de gând, e un privilegiu sacru de care are ştire doar trestia gânditoare când inima ascunde adevărul, iar mintea minte…

Citiți și: Radiografia unei profesii