În continuarea lui „Manuc Bei”, Victoria
Comnea publică un al doilea volum (a zecea carte din parabola sa epică)
care-l are drept protagonist pe același îndrăgit prinț armean, Emanuel Mirzaian
(1769–1817): Alexandropol, orașul lui Manuc Bei. Personajul este
zugrăvit cu aceeași empatică măiestrie, sub aceeași aură de versatilă
ubicuitate, noblețe, omenie și seducție, chiar dacă puțin alterată de trecerea
anilor, dar mai ales de moartea iubitei sale secrete – Alexandra Marioritza
Comnena, indimenticabila eroină ce-l salvase, prin sacrificiul propriei vieți,
de glonțul ucigaș al sicarilor lui Vodă Caragea. Eroul romanului, abia ieșit
din colapsul psihic printr-un fel de exorcism magic, ține în propriile mâini
firele epice ale povestirii ce se leagă și se dezleagă prin flashback-uri și
monologuri interioare.
Fresca
istorică din „Manuc” capătă amplitudine prin tablouri vivante de epocă,
populate de personaje, moravuri și atmosfera specifică mondenă, de data asta
din saloanele palatului țarului din Sankt Petersburg, în contrapunct cu
acțiunea societății secrete a „Fraților Insinuanți sau Iluminații” (o variantă
ruso-germană a masoneriei), ce-și propusese distrugerea celor ce au decis
soarta Europei la Viena, printre care și prințul armean. Nu lipsesc culisele
diplomației internaționale, evocarea războaielor napoleoniene și aventurile
personajului, demne de romanele foileton semnate de Dumas sau Ponson du
Terrail.
Practic,
în „Alexandropol” este vorba de ultimii ani de viață ai prințului,
stabilit la Chișinău, mai precis la moșia și palatul său din Hâncești, după
alipirea Basarabiei la Imperiul țarist, în 1812. Acest imperiu era condus de
Alexandru I, considerat autorul Sfintei Alianțe între Rusia, Franța și Austria
- un tratat ce stabilise o altă ordine europeană, în primul rând în spiritul
respectării monarhiilor de drept divin. Manuc, care reușise să aducă la masa
tratativelor adversari ireconciliabili, continuă să-și joace rolul de excepție,
deasupra vremurilor și semenilor, slujindu-și idealul politic meliorist, aflat
sub semnul liberalismului și reformismului european. Decorat de țar cu Ordinul
„Vladimir”, numit consilier de stat al Imperiului, el înțelege că trăiește
într-o lume diferită, plină de ură și dornică de distrugere a tot ce amintea de
vechile orânduieli. Așa se face că Basarabia, deși formal ocrotită de țar prin
legi speciale, va ajunge un tărâm al corupției și abuzurilor cinovnicilor ruși,
mai ales sub conducerea „namestnikului” (vicerege) rus Bahmetiev.
Manuc,
căruia i se dusese buhul că ar fi unul dintre cei mai bogați prinți din
Balcani, devine firește o țintă de suspiciuni, intrigi și spionaj. Asta nu-l
împiedică însă să pună la cale și să finanțeze, cu aprobarea țarului, proiectul
construirii pe Dunăre a unui mare oraș-port, Alexandropol, întru cinstirea lui
Alexandru. De asemenea, își aduce familia - pe iubitoarea soție Mariam și cei
cinci copii – la palatul din Hâncești, prevăzut cu un buncăr pentru arhivă și
corespondența sa secretă.
Meritul romanului „Alexandropol” este în
primul rând vraja epică, ce se transpune în nesațul și plăcerea cu care se citește. Aceasta se datorează atât
construcției suple (4 părți și 40 de capitole scurte), subtilului echilibru
între ficțiune și atestarea istorică a personajelor, evenimentelor și
locurilor, cât și științei portretului și mai ales a diseminării suspansului.
Căci nu e exagerat să spunem că, odată cu transpunerea acelei perioade
istorico-politice, pe fondul căreia se profilează viața și activitatea
prințului Mirzaian, în scene epice de o mare intensitate, citim nu doar un
roman fantasy, ci și unul polițist.
Această
afirmație se susține prin existența la curtea țarului a baronesei Juliane de
Krüdener, o aventurieră europeană, consilieră personală a tânărului,
depresivului și religiosului Alexandru și profesoara de meditație mistică a
acestuia. De asemenea, baronesa este membră a Ordinului Iluminaților – o
alternativă a masoneriei –, fondat în Bavaria secolului XVIII și condus de un
maestru al disimulărilor, inițierilor, recrutărilor, torturii, șantajului și
crimei. Expertă în științe oculte, dar și în arta ipocriziei, insinuărilor,
colportajului, baronesa – alungată de câteva guverne sub supraveghere
polițienească –, este pandantul malefic al îndrăgitului protagonist. Din
același aluat otrăvit este și Bahmetiev, trimis la Chișinău la sugestia
Julianei și aflat în slujba aceluiași Ordin. Aceștia primesc, fiecare la timpul
potrivit, misiunea de a-i elimina din scenă, pe Stimov – subordonatul direct și
informator al șefului de cabinet și diplomat internațional al țarului – și
chiar pe Mirzaian. De aici, romanul capătă o turnură rocambolescă, pe placul
cititorului contemporan. Așadar, Stimov se lasă ademenit de o Dașa pe anumite
străzi, iar când își dă seama că i s-a întins o capcană, cade pradă unui sicar
al Baronesei. Din fericire, scapă cu
viață, raportează totul șefului de cabinet, acesta alcătuiește un dosar cu
piesele acuzării Julianei. Țarina decide exilarea imediată a acuzatei în
Crimeea.
Pe
ultimele zeci de pagini are loc, așa cum se cuvine în orice roman european de
azi, epilogul, sfârșitul lui Manuc Bei, pe care acesta și-l presimțise din
profeția ghicitoarei pariziene Zerenda. Astfel, Manuc își găzduiește cu
recunoscuta generozitate dușmanul, pe Behmetiev, pregătit fiind pentru orice
eventualitate, inclusiv otrăvirea sa. Își făcuse testamentul, își trimisese
familia la Chișinău, încredințându-i însoțitorului său dintotdeauna, Babic.
Victoria
Comnea oferă o pildă excelentă de opera aperta prin sfârșitul
romanului, unde arată că prințul deținea
antidotul otrăvii mortale pe care un sicar din suita namestnicului i-a
strecurat-o în cafea. Ea dă satisfacție cititorului îndrăgostit de erou,
prezentându-l în ultima pagină în chip de sărman pelerin, pe o corabie în drum
spre o mănăstire. Rolul său de mirean se sfârșise, proiectul construirii
orașului Alexandropol eșuase, însă numele său intrase în istorie.