Filmul
românesc a ieşit să se plimbe o noapte prin minţile oamenilor ameţiţi de reţetele
cinematografice ale americanilor.
„Când zici gratuit, parcă o iau razna toţi.“ Aşa încearcă să explice
unul din organizatorii de la Noaptea Albă
a Filmului Românesc aglomeraţia (aproape 7.500 de oameni) care a bântuit
străzile din Iaşi, Timişoara, Cluj şi Bucureşti în noaptea de 16 spre 17
septembrie.
În grădina Muzeului Ţăranului Român din Bucureşti e plin de tineri care
stau pe scaune verzi de plastic şi râd în hohote la Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu regizată de Andrei Ujică.
Filmul e proiectat pe un ecran gigantic agăţat de unul din zidurile cărămizii
ale muzeului. Un băiat slab cu un tricou roşu ţine o sticlă de bere într-o mână,
iar cu cealaltă îl imită pe Ceauşescu: „Alo! Alooo! Tovarăşi, tovarăşi! Aşezaţi-vă
liniştiţi“. Se şuşoteşte din toate părţile: „Acum îi înţeleg pe ai mei săracii“
sau „Băăi, ce vremuri triste. Dă-ncoa’ iPhone-ul să fac o poză!“.
Filmele de genul acesta nu scot de obicei mulţi bani din proiecţii. În
mall-uri, stau lângă suratele americane o săptămână, maximum două – în funcţie
de încasări. Doi prieteni îmi explică de ce nu vor nici în ruptul capului să
meargă la cinema pentru un film românesc: „Toate se termină incredibil de
prost, de parcă regizorul s-a plictisit şi a terminat mai repede ca să plece la
bere“, îmi zice revoltat unul. Celălalt – „De ce aş merge să dau bani într-un
cinematograf care miroase urât şi să văd ceva oribil, când mall-ul e plin de
filme bune care mă fac să mă simt bine?“.
În noaptea asta totul e diferit ca prin vrajă – chiar lângă curtea
luminată de imaginile alb-negru cu Ceauşescu, în sala veche din Noul
Cinematograf al Regizorului Român, tinerii stau unul peste altul înghesuiţi să
se uite la Bună! Ce faci? – filmul
lui Alexandru Maftei. Acesta spune povestea a doi soţi de 40 de ani care se reîndrăgostesc
unul de celălalt vorbind pe internet. Organizatorii spun că a fost aşa de mare
aglomeraţia acolo că le-a fost frică să nu leşine cineva de căldură şi să fie
nevoie de ambulanţă. Oamenii ies încântaţi şi trăncănesc mulţumiţi de Gabriel şi
Gabriela, personajele principale care descoperă, după 20 de ani de căsnicie, că
sunt suflete-pereche.
„Vive la
Crise!“
În grădină la GreenHours, clubul de jazz de pe Calea Victoriei,
cinefilii par hipnotizaţi de scurtmetrajele celor de la Anim’est. Muzica
minimalistă şi ecranul, pe care rulează parcă secvenţe din jocurile pe
calculator din anii ’90, atrag privirile spectatorilor ca o gaură neagră. O
femeie grasă, care pare desenată de un copil stângaci, îşi petrece zilele mâncând
în faţa televizorului. Când lumea cade în bucăţi pe lângă ea, începe să alerge şi
se transformă într-o tânără zveltă. Animaţia sfârşeşte cu un panou pe care
scrie mare – „Vive la Crise!“.
Oamenii aplaudă anemic şi prelung, ca şi cum ar fi în transă.
La Patria, Viorel, cu o armă de vânătoare, îşi împuşcă socrii şi notarul
soţiei de care tocmai a divorţat. Apoi merge la secţie şi se predă poliţiştilor
cu care stă liniştit la taclale şi care vor să-i dea o cafea. Cristi Puiu,
regizorul şi interpretul lui Viorel în Aurora,
spune despre opera sa că este inamicul somnului care cuprinde creierul. În
noaptea asta, spectatorii insomniaci îşi dau coate şi chicotesc la cadrele
lungi şi violenţa înecată care pe mine mă ţintuieşte pe scaun şi-mi dă fiori.
După seara asta, mi se ciocnesc în minte poveştile şi emoţiile
personajelor ca şi cum ar fi ale mele. Încerc să construiesc sensuri pentru
finalurile abrupte ale filmelor, dar nu găsesc nimic care să mă mulţumească. O
săptămână mai târziu caut răspuns la orice alt film românesc, dar nu mai găsesc
nicăieri în Bucureşti un loc în care să ruleze unul.
„Da! Uite
mă, cât e de real“
„Noi considerăm că merită să plăteşti pentru ceva străin, nu pentru ceva
autohton. Totdeauna ce fac alţii e mai bun“ – spune Ramona Sârbu, organizatorul
evenimentului, când o întreb de ce crede că oamenii preferă alte filme în locul
celor româneşti.
E al doilea an în care Ramona şi grupul ei, care organizează şi TIFF (Transilvania International Film Festival),
au pus pe picioare evenimentul acesta după modelul celorlalte nopţi albe. Au făcut
asta ca să reatragă publicul către filmele româneşti. În secret, Ramona şi
colegii ei speră însă că pot da şi o lecţie astfel – „să dovedim că filmele româneşti
pot plăcea foarte mult şi trebuie până la urmă să mergi la cinema, ca să
recompensezi munca realizatorilor de film, pentru a putea continua“.
Pe de altă parte, organizatoarea spune că există situaţii în care chiar
unele din filmele noastre ţin departe publicul de cinema – are mulţi prieteni
care nu mai vor să mai audă de regizorii din „noul val“ – „Nu te duci la film să
te încarci. Se termină şi ţie tot iţi vine să zici: «Da, mă – cât e de real».
Oamenii nu vor să vadă iarăşi la cinematograf ce văd în fiecare zi pe străzi
sau la locul de muncă“.
E convinsă însă că regizorii nu vor renunţa prea curând la metoda
aceasta de a face film – e o tendinţă foarte apreciată în străinătate, care
aduce multe premii filmului românesc: „Reflectă foarte multe lucruri din ce înseamnă
poporul şi mentalitatea noastră“.
E două noaptea, Festivalul Filmului Românesc s-a terminat, iar cinefilii
iau autobuzul spre casă. E plin de oameni care încă au chef de glume şi poveşti.
Se face linişte abia pe la a treia staţie de la Unirii, când urcă un băiat de
vreo 10 ani, cu hainele murdare, care strigă prost o rugăciune „pentru un bănuţ“.
Mă uit la el şi zic în şoaptă: „Da! Uite mă, cât e de real…“.
