Una dintre întrebările-cheie, când vine
vorba de cultură, este aceea legată de susţinerea unor proiecte de către stat.
Întrebarea este general valabilă în Europa şi nu a fost deloc ignorată ori
trimisă la colţ. Francezii au fost foarte fermi şi au inclus cultura în
politica de stat, din dorinţa de a păstra şi promova identitatea naţională,
precum şi pentru a asigura şi perpetua libertatea de expresie a cetăţeanului de
rând. În „ţara tuturor posibilităţilor“, lucrurile stau puţin altfel, dar ideea
de bază rămâne: sigur că individul este mai presus de orice şi îşi ia în serios
dreptul de a lupta pentru drepturile sale. Aşa se face că Statele Unite cred cu
tărie în donaţii mult mai mult decât în iniţiativa statului de a susţine
proiecte culturale. De oriunde am analiza povestea asta, un lucru este cert:
cultura este importantă pentru societate. Iar dacă ar fi să convingem pe cineva
în acest sens, am putea accentua doar atât: arta creează linişte, un spaţiu în
care spiritul poate respira liniştit. Mai mult, e acea oglindă critică care îţi
arată cum sunt oamenii de fapt. În tot acest context, România se vede bine şi
primeşte ecouri extraordinare din toată lumea. A dovedit-o prea bine în timpul
recentului Festival de Film Making Waves.
Organizat de o inimoasă echipă în centrul New Yorkului, oameni care s-au ambiţionat
ca lucrurile să se întâmple aşa, ca la carte, cu o maximă vizibilitate. E
straniu, într-adevăr, ca lucrurile să funcţioneze atât de bine în afara ţării.
Iar reacţiile presei americane de specialitate şi nu numai chiar îţi dau curaj
să te lupţi cu morile de vânt pentru visurile tale. Totul e posibil… şi nu doar
la New York.
Cinematografic vorbind, am avut un an
foarte bun, asta ca să nu vă amăgesc cu superlative. Premii la Cannes (cel mai
bun scenariu şi cea mai bună interpretare feminină – După dealuri, Cristian Mungiu), Sarajevo (Trofeul Festivalului
pentru Toată lumea din familia noastră, Radu
Jude), Zagreb (tot Familia lui Jude),
premiul Academiei Europene de Film pentru cel mai bun scurtmetraj (Superman, Spiderman or Batman, Tudor
Giurgiu). Dar, dincolo de toate premiile, selecţiile ori proiecţii sold-out la Lincoln Center, în buricul
New Yorkului, avem o altă reuşită, locală de această dată. Publicul românesc
începe să meargă la cinematograf şi să vorbească de bine despre producţiile
autohtone! Meritul le aparţine echipelor care au realizat Despre oameni şi melci şi După
dealuri. Peste 50.000 de spectatori şi numărătoarea continuă! Un semn că se
poate, cu toate piedicile şi cu lipsa de susţinere din ce în ce mai evidentă în
ceea ce priveşte cinematografia românească. Un semn de încredere, o notă de
optimism în tot griul de zi cu zi în care se inaugurează săli de cinematograf
ce nu poartă numele unui Lucian Pintilie, ci al unui alt regizor în viaţă.
Cele două filme din top sunt la poli opuşi
unul faţă de celălalt: Melcii lui
Giurgiu este clasicul film de public – spumos, cu toate ingredientele picante,
o comedie care nu te solicită prea mult, dar care te binedispune repejor. De
cealaltă parte a baricadei este După dealuri, filmul lui Mungiu: profund, cu probleme de mentalitate şi
principii, despre credinţă, Biserica Ortodoxă, reguli stupide, iubire, curaj. O
listă deloc comodă, dacă stăm să analizăm în detaliu. Bazat pe povestea
Tatianei Niculescu Bran (Cazul Tanacu) şi fapte reale, povestea lui Mungiu
spune istoria Alinei şi Voichiţei, două fete crescute în acelaşi orfelinat.
Drumurile lor s-au despărţit: Alina şi-a căutat de muncă în Germania, în vreme
ce Voichiţa s-a adăpostit în mănăstire. Dar Mungiu nu insistă deloc pe senzaţional
ori investigaţie, ci pur şi simplu analizează prietenia, singurătatea,
libertatea, îngrădirile societăţii, ale lumii în care ajungi să te învârţi.
Pentru că societatea în general creează situaţii dificile, care îţi ridică
semne de întrebare. Impresionează profund faptul că povestea nu ţine partea nimănui,
ci urmăreşte pur şi simplu maniera în care fiecare îşi susţine punctul de
vedere. De o parte, Alina, revoltată împotriva regulilor rigide ale mănăstirii,
preotului, ale vieţii austere şi mult prea riguroase precum o închisoare; pe de
altă parte, Voichiţa, căreia lumea de dincolo de zidurile bisericii i se pare
periculoasă. Întâlnirea lor după atâta timp pare că ar schimba totul: viitorul
lor împreună, la bine şi la greu, ar salva prietenia, dar mai ales iubirea
ascunsă, pe care Voichiţa o evită cu toată fiinţa – este una dintre cele mai
delicate secvenţe de dragoste dintr-un film. Abuzurile sunt interzise în
Biserică, iar cei care îşi permit aceste lucruri sunt aspru pedepsiţi,
mâniindu-l pe Dumnezeu. Religia radiografiată de Mungiu în mânăstirea uitată de
lume pare o altă realitate. Una în care îţi permiţi să fii judecătorul suprem
în numele „celor sfinte“. Voichiţa ascultă cu preasupunere în faţa maicilor, a
stareţului. Privirea ei, care o analizează pe Alina întinsă în biserică, spune
mai multe decât zeci de alte replici: pierdută în credinţă, rătăcită în
propriile gânduri, pe care şi le-a schimbat drastic în ultimii ani. A ajuns în
punctul în care şi-a dat totul, toate resursele spirituale şi financiare,
pentru viaţa de aici. Mungiu îşi construieşte de aşa natură personajele încât
cresc în intensitate, gradual, firesc, într-o Românie care stagnează, fără
electricitate, aproape de limita disperării.
Dacă nu aţi văzut După dealuri, e timpul să o faceţi. Vorbeşte despre o Românie orbită
de credinţă care trebuie să se salveze în ultimul moment.