Când soseşte luna martie, indiferent cum arată
vremea afară, chiar dacă nu este foarte cald şi mai vedem încă urme ale marilor
zăpezi ale lui februarie, hotărâm, în mod unilateral, că a venit primăvara.
Ceea ce înseamnă o stare de spirit mai bună, mai veselă, bucuria de a trăi
manifestată mai des şi mai pregnant. În ajutorul acestei decizii ne vin şi
spectacolele organizate peste tot în oraş, iar din acest punct de vedere în
luna ce a trecut am fost cu adevărat răsfăţaţi cu o agendă culturală foarte
bogată, care a marcat repere pentru toate gusturile şi vârstele. Dintre acestea
ne-am oprit asupra unui eveniment de anvergură, un adevărat maraton cultural: Festivalul Flamenco, subintitulat Flamenco clasic şi noile genuri, pe care
Institutul Cervantes l-a organizat la Bucureşti, pentru al treilea an
consecutiv, din dorinţa de a oferi celor interesaţi una dintre cele mai tipice şi
mai cunoscute manifestări ale spiritului din Peninsula Iberică, cu precădere a
părţii sudice a acesteia, regiunea care poartă melodiosul nume de Andaluzia.
Iniţiat în 2010, cu ocazia deţinerii preşedinţiei
Uniunii Europene de către Spania, Festivalul s-a bucurat de o primire
extraordinară din partea publicului bucureştean, ceea ce i-a determinat pe
membrii echipei de la Cervantes să îşi
propună pe mai departe aventura organizării sale, care, încetul cu încetul,
devine un reper constant în calendarul de evenimente culturale ale Capitalei, o
nouă tradiţie, aşteptată cu nerăbdare de cei care l-au descoperit în anii
anteriori. Aşa se face că, între 3 şi 26 martie a.c., am avut din nou
posibilitatea de a ne bucura sau de a descoperi în premieră un mod de exprimare
artistică ce depăşeşte graniţa genurilor, o întrepătrundere de muzică (vocală şi
instrumentală), dans, dar şi culoare, prin costumele prezentate – inclus, din
2010, în lista patrimoniului cultural imaterial al UNESCO.
Primele spectacole au fost găzduite de
Teatrul Naţional, cooptat în rândul partenerilor evenimentului. Scena sa
primitoare, dar încărcată de memoria succeselor şi talentului tuturor celor
care au urcat vreodată pe ea, a fost locul unde am putut admira spectacolul de
dans flamenco al companiei Belén Maya. Solista, căreia la ea acasă i s-ar spunebailaora, a fost acompaniată vocal de
José Valencia şi David Vázquez, iar la chitară de Rafael Rodríguez. La ridicarea
cortinei, scena a părut dintr-o dată prea mare pentru cei doar patru componenţi
ai trupei, erau parcă stingheri acolo. Apoi însă, s-au auzit primele acorduri
ale muzicii şi imediat a început dansul iar în acea clipă spaţiul s-a restrâns şi
nimic nu a mai contat dincolo de dansatoare, care a reuşit, pe tot parcursul
spectacolului, să îi ţină pe spectatori ca vrăjiţi, incapabili să îşi desprindă
ochii de la ea. Dintr-o dată, nu mai eram lângă agitata Piaţă a Universităţii
din Bucureşti, ci într-unul din barurile de flamenco ale Sevilliei, însoţindu-i
şi noi pe artişti cu câte un olé de
admiraţie… Orice elemente de scenografie ar fi fost redundante, singure muzica şi
corpul dansatoarei fiind suficiente pentru a capta complet atenţia şi dragostea
publicului. Şi pentru că într-o echipă trebuie să existe loc de exprimare
pentru toată lumea, fiecare artist a avut propriul său moment de comunicare
specială cu cei din sală, într-un solo menit să transmită pasiunea şi dăruirea
cu care au îmbrăţişat arta numită flamenco, în forma ei cea mai pură şi
apropiată de origini.
De o cu totul altă factură a fost concertul
de a doua zi, susţinut de Elsa Rovayo „La Shica“, o tânără cântăreaţă sosită,
la rândul său, la Bucureşti, alături de propriul grup de instrumentişti: José
Luis Ordoñez (chitară spaniolă), Guillem Aguilar (bass) şi Pablo Martín Jones
(percuţie), în vreme ce,
la Chişinău, Belén Maya cucerea şi publicul moldovean.
Plecând de la genurile tradiţionale copla,
sevillana şi flamenco, La Shica
reuşeşte să creeze ceva nou, foarte personal, amestecându-le cu ritmuri de
jazz, rock şi chiar hip-hop. Prin interpretarea ei plină de vitalitate ne arată
afecţiunea pentru Spania natală, precum şi dorinţa de a face cunoscute vechile
melodii vibrante, emoţionante, într-o manieră accesibilă şi pentru generaţia tânără,
care de prea puţine ori mai are disponibilitatea de a asculta cântece de altădată.
Cu toate acestea, publicul de la Bucureşti a apreciat mai mult interpretările
clasice sau aproape clasice ale unor piese arhicunoscute precum Limosna de amores sau La bien pagá, în detrimentul abordărilor
foarte moderne.
După
o întreagă săptămână de lucru, am aşteptat cu nerăbdare sosirea weekendului,
care a însemnat un nou reper din agenda Festivalului Flamenco şi totodată o
schimbare de registru şi de stil muzical. Sub eleganta cupolă a Ateneului Român,
protagonistul serii a fost tânărul chitarist Pablo Sáinz Villegas, care şi-a
intitulat recitalul „Influenţa flamenco în muzica spaniolă“. Lucrările alese
pentru ilustrarea temei au aparţinut compozitorilor Joaquín Turina, Joaquín
Rodrigo, Francisco Tárrega, Isaac Albéniz şi Gerónimo Giménez. Muzica lor seducătoare
a transportat auditoriul sub soarele blând al unei înserări andaluze şi a fost
cu atât mai convingătoare sub degetele delicate dar pricepute ale
interpretului, care părea că devine una cu instrumentul său în unele momente.
Din sudul Spaniei, am trecut preţ de o piesă în Italia, pentru a lua parte la
etern incitantul Carnaval de la Veneţia, şi parcă îi vedeam aievea pe vestiţii
gondolieri, uneori veseli, alteori nostalgici, cântând pe canale, fiind aproape
imposibil de sesizat unde se termina barcarola şi unde începea ritmul de
flamenco. Atmosfera magică i-a pătruns pe toţi cei prezenţi, care în final l-au
răsplătit pe solist cu flori şi îndelungi aplauze, iar cei mai norocoşi s-au
mai putut bucura încă o dată de muzica lui, a doua zi, la Sala Radio, cu un
program intitulat de această dată „Chitara clasică: din Europa în America“.
Ajunşi la jumătatea lui martie, ne-am reîntors
la acel flamenco de pe străzi şi din taverne, cu un tânăr cantaor din Cádiz, David Palomar, acompaniat de Ricky Rivera
(chitară), Javier Katumba (percuţie), Ale Benítez (bass) şi Anabel Rivera
(voce); artist distins cu o serie de prestigioase premii şi care a împărtăşit
publicului reunit două seri la rând în sala ArCuB câte ceva din spiritul şi din
esenţa meleagurilor sale natale. Cunoscătorii limbii spaniole au avut o bucurie
sporită de a fi părtaşi la aceste spectacole, căci, dincolo de ritm, de linia
melodică, de intonaţia, gesturile şi mimica foarte expresive ale solistului, au
putut înţelege mai în profunzime totul, mulţumită cuvintelor din piesele
prezentate. Aparţinând genurilor clasice din flamenco – soleá, seguidilla, granaína, tanguillo, dar şi altele –, melodiile din spectacolul lui David Palomar sunt
cântece triste, de doliu, de dor, de despărţire, muzică inspirată de peisajele
andaluze, lucrări din repertoriul unor legende vii ale muzicii (cum a fost
omagiul adus solistei mexicane Chavela Vargas), dar şi altele mai vesele, cu un
ritm antrenant, compoziţii proprii, menite să transmită publicului iubire,
speranţă şi forţa de a depăşi momentele dificile ale vieţii. Seara s-a încheiat
cu o demonstraţie de cântec şi dans, în aplauzele publicului care a urmărit
finalul stând în picioare.
Încet sau poate prea repede, a mai trecut o
săptămână, şi iată-ne ajunşi la ultimul weekend al Festivalului Flamenco,
pentru care gazdele ne-au lansat o dublă provocare. Mai întâi, într-o plăcută
seară de sâmbătă, ne-am reîntors la atmosfera distinsă dar primitoare a
Ateneului, pentru un recital oferit de mexicanul Jorge Federico Osorio, pianist
consacrat, ajuns la deplină maturitate artistică, cu o carieră impresionantă în
spate. Auditoriul s-a delectat cu lucrări semnate de Padre Antonio Soler, Isaac
Albeniz, Manuel de Falla şi Enrique Granados. Deşi surprinzătoare pentru unii,
prezenţa unui solist de peste ocean în programul de flamenco nu face decât să
confirme angajamentul Institutului Cervantes pentru promovarea spiritului
hispanic în ansamblul său şi nu doar a Spaniei-mamă.
Pentru încheiere, ne-au fost oferite două
seri aparte, ţinând de un gen mai nou, destul de neobişnuit şi care solicită un
anumit grad de cunoaştere şi din partea publicului, care altfel nu ar fi putut
aprecia aşa cum se cuvine un concert de jazz-flamenco. Pe scena Sălii Radio
s-au aflat cei doi solişti, Jorge Pardo (flaut şi saxofon) şi Isaac Turienzo
(pian), care ne-au purtat „Între două lumi“. Ne-a surprins înainte de orice faptul
că saxofonistul a ţinut să ajungă la noi, deşi era cu o gleznă recent
accidentată, ceea ce l-a determinat să vină în cârje, cu piciorul în ghips, dar
a făcut acest efort din dorinţa de a nu ne lipsi de muzica sa. Piesele care
ne-au fost propuse au reuşit pe deplin, într-o manieră foarte subtilă, să
ilustreze atât mixtura aparte de jazz şi flamenco, cât şi trecerea de la Lumea
Veche la cea Nouă, cu acorduri în care America Latină era mai mult decât
prezentă, între saxofon şi pian. Aplauzele de la sfârşit, deşi veneau din
partea unei săli nu la fel de pline ca la spectacolele anterioare, au fost pe
deplin meritate.
…Cortina a căzut, reflectoarele s-au stins,
iar spectatorii sunt din nou la casele lor, însă mult mai bogaţi sufleteşte,
după ce au călătorit, timp de aproape o lună, într-o ţară cu spirit înrudit, pe
care o îndrăgim şi ne dorim de fiecare dată să o revedem, acolo la ea sau, dacă
nu se poate altfel, măcar aici, la noi. La Festivalul viitor.
