Un preot
volubil, cu un limbaj în acord perfect cu vremea şi cu vremurile (am aflat că e
din Sibiu, n-am aflat cum se numeşte, dar precis e „un nume“!) în Duminica
Floriilor, la TV Trinitas, spune că misiunea Bisericii exact asta este: „restaurarea
omului“. O atenţie deosebită dă vorbitorul omului-copil. De aici trebuie
pornit. La orice vârstă. Aici e baza, în trăirile şi lucrările copilăriei. Precizează,
cu un citat din mai marii Bisericii Ortodoxe: „Nu există bătrâni şi tineri, ci
numai tineri de vârste diferite“. Copiii-copii reprezintă, totuşi, o vârstă
aparte. Copiii înşişi sunt cei mai importanţi misionari. De la ei se poate învăţa
enorm. Ei îi fac onoarea invitatului din studio (mărturiseşte acesta plin de
emoţie) de a-l întâmpina mereu la intrarea în biserică, cu voioşie şi cu mult
respect pentru „sfinţenia“ domniei sale (chiar şi atunci când aceasta nu e chiar
la înălţime, ţine să precizeze vorbitorul). La copii trebuie să luăm aminte. Ei
ne pot ghida şi ne pot transmite multe obiceiuri bune. Cu ei şi ca ei se purta,
plin de tandreţe, însuşi Mântuitorul. Postul chiar se cere privit cu bucuria
echilibrată a copiilor faţă de bunătăţile elementare ale vieţii. Iar Floriile? Sunt
o grădină nouă, formată de Mesia, din grădinile omeneşti aduse laolaltă, „o
livadă înflorită în care ne poartă copiii şi scutură flori peste noi“ explică
preotul cu vocea scăldată în lumina Floriilor şi a copiilor, precizând că
livada reunită „naşte în noi mireasma Învierii“.
În aceeaşi
zi, ceva mai devreme, citisem pledoarii ale unor politicieni germani (şi a unui
episcop care li se alăturase) că e mult mai util, pentru formarea omului, să se
construiască suficiente grădiniţe şi creşe de bună calitate, decât să se sprijine
unilateral educaţia şi îngrijirea copiilor la domiciliu. Era vorba şi aici tot
despre „unirea grădinilor“? De la această întrebare am pornit pe urmele unor
amintiri mult mai vechi, deloc anacronice, însă: regretata Emilia Boşcaiu,
logoped clujean care ajuta pacienţi postaccident cerebral să-şi recapete
vorbirea, avusese, acum aproape treizeci de ani, ideea unui studiu-pilot pe
copii, de învăţare timpurie a vorbirii. Începuse cu copiii de la creşa întreprinderii
„Clujana“ care aveau vârsta de numai şase luni. Ingenios condus, experimentul îi
distra pe copii şi le cultiva, neaşteptat de viguros, respectul de sine şi încrederea
în forţele proprii. Nu era nevoie să se lucreze şi în grădiniţe, pentru că
perfecţiunea apărea la creşă: la numai doi ani şi jumătate, un copil astfel
educat putea ţine chiar şi o miniconferinţă plină de idei şi fără nici o scâlciere
a rostirii (scâlcierile „vârstei“ sunt, din păcate, mult prea răspândite la noi
şi chiar maimuţărite, adică încurajate de adulţi), într-o limbă română
impecabilă. Extraordinara reuşită nu se baza numai pe inteligenţa şi frumuseţea
exerciţiilor logopedice, ci şi pe faptul că toţi copiii cuprinşi în experiment
se aflau cuprinşi într-o colectivitate. „Cu copiii educaţi exclusiv în familii
– declara Emilia Boşcaiu – nu se poate obţine o asemenea performanţă. Copiii
lucrează şi se dezvoltă mult mai bine împreună.“
Am regăsit ideea la un om al
Bisericii: copiii misionari, cu sufletul şi simţirea pe măsură, se simt mult
mai bine într-o grădină comună. În grădina cu miresmele Învierii. Tinerii de orice
vârstă – la fel.
