Volumul de poezii Jocuri
de umbre (apărut la Editura PIM, Iaşi), al doctorului Corneliu Bârleanu, mai mult decât cel
anterior, intitulat „Arabescuri“, este
o elegie plină de nuanţe pe tema trecerii timpului: Trecut-au anii, când?, nu ştiu!/Si mult pământ călcat-am împreună,/Eram
pe-atuncea mult prea viu./Acum păşesc încet şi rar,/Trist, vesel, uneori
hoinar/Spre datina eternă şi străbună,/În palma Domnului ţărână. („Trecut-au
anii“).
Cu o intensitate
metafizică mult mai redusă, replica la poezia lui Eminescu, Trecut-au anii, este îndrăzneaţă şi
chiar reuşită. Ambele poeme sunt structurate de sentimentul unei cezuri în
timp: Eminescu e înstrăinat de trecut – timpul de vrajă al doinelor şi
ghicitorilor, al eresurilor –, urcând spre veghea încărcată de geniu a timpului;
poetul Bârleanu îşi surprinde modificările de umoare şi ritm interior cu înţelepciune
religioasă, acceptând destinul. Să nu greşim însă, printr-o lectură superficială,
crezând că „devenirea întru ţărână“ ar însemna resemnare, neglijind sensul cuvântuluihoinar în ansamblul volumului. Cezura
pe care conştiinţa timpului o introduce în curgerea continuă este trăită de
poetul Bârleanu în registrul uman, profund, chiar dramatic, ca un revers a ceea
ce odată a fost „mult prea viu“. E metafora unei morţi clinice care deschide
viziunea „jocurilor de umbre“ ce lovesc
geamul minţii,/Venite din hăuri unde colindă părinţii.
Lectura volumului, făcută
în cheia acestei cezuri – care introduce o noapte geroasă cu brumă într-un
decor însorit – ne permite să percepem solemnitatea testamentului poetic: Să răsădesc am vrut în astă carte/Frânturi
de gând în dor uitate,/Toate erau uşor de timp brumate/Ascunse în apa minţii-nvolburate.(„Gânduri uitate“). Criticul Ioan
Holban, în prefaţa volumului, face o interpretare extrem de pertinentă a
metaforei umbrei: „În Jocuri de umbre, umbra nu e lipsa luminii, nici sinonimul
simbolic al întunericului, al sumbrului, culorii negre, al imperfecţiunii ori
ameninţărilor ascunse; ca în culturile arhaice ori în folclorul românesc, umbra
e, în poemele lui Corneliu Bârleanu, un dublual persoanei căutate în trecut, o întruchipare a sufletului despărţit de
trup...“
Umbra, umbrele
compun, în puterea de simţire a poetului, prezenţa lumii de dincolo: Umbrele vieţii culcuş prin odăi fac. Elegia
nu este doar un regret livresc sau un exces sentimental al unui suflet de baladă.
Poetul nu este subiectiv, ci interiorizat. Elegia este pentru poet o formă de
trăire ce se amplifică pe măsură ce poetul pătrunde înţelesul absenţei – viaţa
care nu mai e (ce a fost). Poezia este un „exerciţiu de sens“, de asimilare a înţelesului
unor experienţe existenţiale. Dialogul cu umbrele este un fel de a vorbi despre
moarte, dar nu în felul unui „memento mori“, ci intrând în jocul umbrelor.
Poetul nu meditează „ce e viaţa, ce e moartea“, ci o simte în muşcătura brumei.
O „vizitează“: M-am plimbat/Prin lumea
paralelă schimbat/Timp de o clipă/Pe-a visului aripă./Am păşit în
necunoscut/De-o mângâiere durut,/Privind seninătatea,/Voluptatea/Mersului prin
vremea lor/A celor ce locuiau în dor./Era o lumină transcendentală/ Ce cădea
fatală,/Transformându-i în fiinţe albe/Ce parcă erau muguri, flori dalbe./Nu
m-au vrut,/M-au trimis înapoi în trecut/Prin lumina înserării,/Nu sosise frântura
plecării. („Pe-a visului aripă“). Prin intermediul eufemismelor, poetul pătrunde
treptat în tărâmul paralel.
Eufemismele sunt un
prilej de virtuozitate lirică, prin care imaginile unesc ce e sumbru şi ce e
sublimat în imaginea morţii. Amintirile au dimensiuni sensibile. Ele readuc
trecutul, îl reînvie, îl fac prezent: Foşnind
amintiri ce-n vise mai zac,/Mângâierea mâinii spre ele se-ndreaptă/Simţind căldura
trecutului tată./Mama raze de lumină adie/ Prinzând-o în suflet caldă şi
vie./Cu amândoi, la braţ prin livadă,/Plecăm fără ca lumea să vadă. („Foşnind
amintiri“). E un tablou îmbrăcat în văluri de real şi fantastic, plin de
puritate, în care umbrele se mişcă, regăsite în imponderabilul iubirii filiale.
În continuare,
imaginile sunt îmbogăţite de imagistica tradiţională, prelucrată creator: Sora nu e, e plecată la stele/Priveşte tăcută la gândurile mele,/Fratele-n tăuri
neştiute-i departe/Se plimbă prin taine, ce încă desparte./Eu mă re-ntorc în
casa cu vie la streşini/Păşind-o gânditori fără prieteni,/Aşteptând învierea
din apocalipsă/şi marele dor ce-n inimă-i lipsă. („Foşnind amintiri“).
Dialogul cu umbrele
este purtat cu discreţie şi evlavie, el reprezintă o întâlnire în dor. Cultul părinţilor
are forţa unui mit sacru care a susţinut cultura bunei-cuviinţe, fără
problematizări. Sărutând icoana,/Simţi
liniştea care te mângâie/Ca mama./Întunericul care te luase în braţe,/Vrând să
te agaţe/Fugind înspăimântat, învins,/Din necuprins/Peste hăuri/Buimac, a căzut
în tăuri. („Sărutând icoana“).
Sezonul brumei se
interpune între un timp al vigorii şi unul al sublimării. Tinereţea e o răzvrătire rară, dorurile erau rebele, dar mâhnirile
cad, tunete-n tău, şi apele ploii,
unduite pe dealuri, răcoresc văpaia arzând din idealuri, visul stejar.
Timpul idealurilor, cu cărările lor drepte, sunt trecute în tonalitate minoră,
poetul hoinăreşte, drumeţiile nu au ţintă,amintirile sunt vântuite în rânduri,
dorul vieţii e obosit, inima zdrenţuită. Sunt contrapuse teme salvatoare:
iubirea – exprimată discret – (În nopţi
de taină: De-ai şti că somnu-ţi în palme l-am prins/Acum când părul încearcă-a
fi nins), dorul de părinţi (Cărări
nepietruite: Sunt fericit că am
ajuns aici./Destinul ne-a-nsemnat cu dorul de bunici), credinţa (Credinţa: Pe curcubeul întins/Peste nepământuri,/Pătrunde prin necuprins/Trecând
printre vânturi). Vigoarea unei fiinţe crescute în cultura bunei-credinţe
se conservă în peisaj, o artă lirică pe care Corneliu Bârleanu o stăpâneşte
uimitor. Cascada Duruitoarea, prin îmbinarea de metafore vizuale şi sonore, ne
reactualizează „poezia“ numelui său: Din
plânsul cerului peste pietre/Se naşte firul de apă-n cristale,/Se-adună şi
curge pe stâncile vetre/Prin crăpături de timp în vale. („Duruitoarea“).
Nu lipsesc momentele
de amărăciune, când e greu cu sărăcia
asta sumbră, sau momente care extind elegiaprintr-un fel de remember – un gând
adresat vitejilor rezistenţei, celor aruncaţi din destin. Sentimentul este
formulat concis şi dur: M-am refugiat în
cărţi/Când minţile mărunte,/Cu steaua-n frunte (insigna),/Cercetau cărările de munte/Rupând ale străbunilor
hărţi,/Schingiuind,/Omorând/ Personalităţile cărunte. („Ruga icoanei“).
Stilistic, poezia lui
Corneliu Bârleanu se înscrie într-un tradiţionalism filtrat de inovaţii
intelectualiste, de origine postromantică. Amintirea unui trecut de făurar de
idealuri, ce umbla pe a zmeilor cărări,
susţine filonul liric elegiac, surprinzător atât prin ingenuitate, cât şi prin
puterea asociativă a rimelor.
Venirea venirii (moartea), umbra umbrei, raza umbrei,cărările nepietruite (ale morţii), vise de umbre, lacrimă-cais, masă lemnoasă,
cu sufletul îngenunchiat, dorind un dor, manuscris de cer înnoptat etc. Imaginea căzut „în tăuri“, care alternează adesea cu hăuri, este originală. În ea, toposurile săteşti devin „locuri
imaginare“, intenţia poetică fiind de sugerare a „abisului“, a „găurii negre“,
absorbtive. Se poate vorbi şi despre un alt fel de „joc al umbrelor“: cel al
cuvintelor ce-şi lasă umbra asupra altor cuvinte, prin rezonanţe, aluzii sau
chiar echivoc.
Tradiţionalismul, ca stil, este în primul rând de
atmosferă, o simţire izvorâtă din reflexe „moştenite din bătrâni“, neuitate,
perpetuate. Cuvintele care evocă acest univers fac parte din testamentul poetic
de respect pentru datina eternă şi străbună.
Cuvinte cum sunt: maramă, povaţă, glie, ţărână,
(vechiul) voinic, colnic, precum şi sintagmele cristelniţa muntelui, sărutând chemarea, arşiţa pârjoleşte câmpia/şi-i
zdrenţuieşte ia/mărul frăgezit şi sfânt, ascunse sfinţiri, altarele ţării etc. au conotaţiile unui legământ cu străbunele, eternele glii. Să reascultăm
rezonanţa lor sublimată.
