Primele zile de primăvară au adus, la Bucureşti,
câteva repere muzicale (cel puţin în principiu) foarte atractive, sălile
arhipline constituind cea mai bună dovadă că melomanii sunt dornici să
(re)asculte muzică bună în interpretări aşteptate ca fiind de calitate. Dar
ansamblurile (mai corect spus... versiunile interpretative) pe care le-am
ascultat ar trebui incluse – referitor la acele seri – la rubricile „aşa nu“ şi
„aşa da“. Pentru că „maratonul Bach“ propus de Orchestra de cameră Radio, sub
conducerea mult mediatizatului Tiberiu Soare, a cuprins celebrele Concerte brandenburgice, atât de
„gustate“ de public de-a lungul vremii, dar din păcate începutul programului –
cu nr. 3 – şi finalul – cu nr. 6 – au fost un adevărat calvar din cauza lipsei
de rigoare, de coeziune şi de orice urmă de stil sau interpretare, lăsând
impresia unei înverşunate alergări către... niciunde. Adevărul este că
dirijorul şi-a impus punctul de vedere, iar ansamblul l-a urmat... Mult mai
bine a sunat în Concertul nr. 5, poate şi pentru că acompaniamentul soliştilor
a fost discret şi destul de eficient, numai că flautista Constanţa Cazacu a
încântat prin eleganţa frazei şi căldura sunetului, pianistul Alexandru
Petrovici a susţinut cu velocitate partitura amplă scrisă pentru clavecin dar
cântată pe... clavinova, rezultând astfel o „struţocămilă“ (dar interpretul nu
are nicio vină), în timp ce violonistul şi violoncelistul ne-au chinuit
amarnic. La polul opus, violoncelistul Răzvan Suma, abordând Concertul în do
minor de J. Ch. Bach (deşi din prezentare rezulta că era compus de J. S. Bach),
a adus şi frumuseţe şi cantilenă şi secvenţe de virtuozitate bine echilibrate şi
mai ales conduse cu logică şi rafinament, secondat de asemenea cu precizie de
ansamblul care astfel a demonstrat că... (se) poate! Sigur că s-a aplaudat
îndelung, pentru că muzica de Bach se numără constant printre preferinţele
noastre, dar am plecat cu un gust amar, încercând să uit masacrarea celor două
partituri care au încadrat programul şi să păstrez doar momentele reuşite.
Câteva seri mai târziu, la Ateneu, o
experienţă inedită şi cuceritoare a alăturat primul film din istoria animaţiei
– Aventurile Prinţului Achmed,
realizat în 1926 de Lotte Reiniger – şi interpretarea live a muzicii gândite
special de Wolfgang Zeller şi abordată acum de Orchestra Română de Tineret,
dirijată de Stefan Geiger. Filmul mut fascinează prin ingeniozitatea şi
spectaculozitatea cu care figurinele (decupate din hârtie şi îmbinate cu sârmă
pentru a le conferi mobilitate) se mişcă şi mai ales creează o imagine de
filigran, perfect integrată în „decorurile“ de asemenea decupate cu migală. Iar
muzica agreabilă se pliază pe intenţiile creatoarei, o temă devenită cumva
leitmotiv traversând întreaga partitură poate postromantică, alternând pagini
dramatice şi lirice în desfăşurări excelent realizate de tinerii instrumentişti,
asigurând şi supleţea şi expresivitatea prin care lucrarea a căpătat un plus de
atractivitate, tocmai de aceea îndelung aplaudată, asemenea dirijorului
oaspete, a cărui gestică şi mai ales modalitatea de lucru în zilele de repetiţii,
i-a cucerit pe toţi. Prefaţând evenimentul, Beate Kohler, directorul
Institutului „Goethe“, şi reputatul violoncelist Marin Cazacu, directorul
artistic al ansamblului, au oferit detalii privind filmul şi „construcţia“ muzicală
ce l-a însoţit, spre încântarea publicului extrem de numeros.
În ziua următoare, dar la sala Radio, aceeaşi
minunată orchestră şi acelaşi dăruit Marin Cazacu s-au reîntâlnit cu publicul
(extrem de numeros), într-un program Ceaikovski „mai altfel“, alăturând opusuri
mozaicate şi îndrăgite de melomani. După uvertura-fantezie Romeo şi Julieta, pe care poate aşteptam să o (re)ascult mai
pregnant romantică, mai profund trăită şi cu fraze mai generoase, Cristian
Mandeal a revenit la pupitru, de această dată colaborând cu Marin Cazacu în...
aria lui Lenski din opera Evgheni
Oneghin, transcrisă pentru violoncel şi interpretată cu un lirism şi o
sinceritate expresivă aparte, (nu doar) pentru că este o partitură preferată a
solistului. Apoi, pe podium, a apărut... fiul său, foarte tânărul violoncelist Ştefan
Cazacu, acompaniat cu fineţe de colegii săi din orchestră în Pezzo capriccioso, tehnica sa performantă
şi sunetul (la fel de) calitativ
împlinindu-se prin eleganţa ductului melodic şi
prin maturitatea abordării logice şi echilibrate. Spre deliciul spectatorilor,
Marin şi Ştefan Cazacu au răsplătit aplauzele entuziaste prin două bisuri, dar
susţinuţi de „cordari“ – Libertango de
Piazzolla şi Zborul cărăbuşului de
Rimski-Korsakov, adevărate bijuterii, realizate ca atare. O altă surpriză a
fost „intrarea“ lui Marin Cazacu în ansamblu, cântând alături de tinerii
violoncelişti (parte chiar studenţii săi) în Capriciul italian, impecabil „construit“ de dirijor, cu umor,
anvergură, spirit ludic şi melancolie, pentru ca în final să încânte în Uvertura 1812, lucrare monumentală, în
care temele s-au reliefat pregnant, dar într-un întreg artistic deosebit.
Ansamblul a adăugat carate de la o pagină la alta şi a convins – pentru a câta
oară? – că are o valoare de cotă internaţională, că maestrul Mandeal reuşeşte
să îi formeze şi să îi modeleze pe excepţionalii instrumentişti aşa încât să obţină
sonoritatea densă, omogenă şi „proaspătă“ care ne fascinează de fiecare dată
(mai puţin... „scăpările“ suflătorilor, din fericire puţine). Iar ca bis ne-au
oferit celebra secvenţă lirică din Capriciu,
într-o seară frumoasă şi încărcată de muzică bună, interpretată performant. Şi
firesc, atât la Ateneu, cât şi la Radio, Orchestra Naţională de Tineret şi maeştrii
care o conduc ne-au determinat să spunem: „Aşa, da!“. 
