Fiecare nou recital oferit de soprana Georgeta Stoleriu în compania pianistei Verona Maier înseamnă, pentru
iubitorii de frumos, un nou moment de încântare, iar comentariul riscă să
repete superlativele. Pentru că programele aduc mereu ceva deosebit, lucrări
mai puţin cunoscute alăturate celor familiare nouă, abordate cu fineţe, umor
sau dramatism, cochetărie sau delicateţe, cu inteligenţă, sinceritate şi
profundă trăire a sensurilor cuprinse în text.
La mijloc de martie, cele două muziciene
ne-au propus să (re)ascultăm lieduri de Schumann sau Poulenc, incluse adesea în
recital, cuceritoare prin linia elegantă, prin introspecţie şi sensibilitate,
schimbând apoi registrul în ciclul Spitalul
amorului de Anton Pann (cântece populare armonizate de Brăiloiu), aducând
parfumul vechilor melodii de la „periferia“ oraşului, pline de haz, cu o ritmică
pregnantă şi jocuri expresive foarte ofertante, pornind de la textul suculent
reliefat cu o bogăţie imagistică debordantă, publicul descoperind (poate)
miniaturi de un efect nebănuit la astfel de piese cu inflexiuni bizantine,
orientale, folclorice şi orăşeneşti, într-un amestec inedit, dar specific sfârşitului
de veac XIX de pe la noi. Raportarea la sonorităţile de o anume factură,
întâlnite din plin în opera O noapte
furtunoasă, s-a regăsit şi în cele trei Cântece
de Paul Constantinescu, fie cu „surdina“ cântecului de leagăn, fie cu explozia
de vitalitate şi veselie frustă, neaoşă, pentru ca binecunoscuta fabulă Greierele şi furnica, transpusă pe muzică
de Constantin Bobescu, să constituie punctul culminant al secvenţelor
autohtone, creionarea „personajelor“, planurile diverse, trecerile de la amărăciune
la exuberanţă sau resemnare, rostirea şi „dramatizarea“ discursului punând în
valoare talentul interpretativ cu totul aparte al sopranei, permanent susţinute
de evoluţia pianistică perfect adaptată intenţiilor şi trăirilor atât de
variate şi dificil de realizat.
În final, cele Cinci cântece de Quilter pe versuri de Shakespeare ne-au purtat
într-o cu totul altă lume, a graţiei, cochetăriei, melancoliei sau veseliei
pline de poezie şi o anume tentă de inocenţă, reflectată în melodiile calde,
fluente, sclipitoare, dar (din nou) extrem de dificile; ascultându-le, mă
întrebam cum oare au răsunat în vremurile de demult, cum reuşeau menestrelii să
rezolve ţesătura complexă şi solicitantă. Ar fi greu de aflat răspunsul, dar
cert este că tălmăcirea din acea seară s-a ridicat la nivelul măiestriei
absolute, într-o seară de mare artă, în care glasul sopranei, de o puritate şi
o prospeţime incredibilă, maleabil şi perfect susţinut, s-a împletit ideal cu
sunetul catifelat al pianului, care a „brodat“ excelent, într-un dialog ce trădează
nu doar îndelungata colaborare a celor două interprete, ci şi o percepţie comună
asupra modului de abordare a lucrărilor.
Mai bine de o oră, ne-am bucurat, ne-am
uimit, ne-am amuzat, ne-am încărcat sufleteşte şi spiritual, pentru că Georgeta
Stoleriu şi Verona Maier creează adevărate bijuterii, finisate cu migală, ştiinţă
şi pasiune, redate publicului cu simplitate şi credinţă, purtându-ne într-un
univers de elevată simplitate. Şi fiecare piesă era atât de captivantă în
felul ei, încât spectatorii nu au rezistat tentaţiei de a le aplauda „în
parte“, fără să aştepte împlinirea ciclului respectiv. Poate nu este o reacţie
erudit-academică, dar cu siguranţă este spontană şi generată de impactul
puternic şi imediat, de încântare. Ceea ce înseamnă că toţi cei prezenţi au
perceput aşa cum se cuvine acest regal de o rafinată frumuseţe.
