Paula ROMANESCU
miercuri, 16 ianuarie 2013
Se numeşte Florin Teodorescu. A poposit, în toamna ce-a trecut, din Iaşii cei
prea încărcaţi de taina cuvintelor magului din Ţicău, de teiul cu înmiresmări
de doruri sub care va fi stat cândva luceafărul acela aninat în cerul ’nalt al
graiului românesc, în Bucureştii artelor, cu artă.
Format la şcoala venerabilului maestru-dascăl
Ghiţă Leonard (căruia mulţi pictori moldoveni îi datorează calea spre ţinutul
de linii şi culoare), 
pictorul Florin Teodorescu (n. 1942) şi-a durat templu
din pietre strânse cu migală, cu ochii mereu avizi de a descoperi şi recunoaşte
unicitatea formelor, chiar când acestea amintesc de un Corneliu Baba (vezi
Arlechinii săi), de umbre încrustate de lumini (dintr-un portret de faţă,
dintr-un rid fără timp), de un Pallady (vezi geometria florilor-femei) şi care,
totuşi, sunt, în felul lor, mai altfel tălmăcite. Cum pictura îi este „logodnică
de-a pururi, soţie niciodată“, pictorul continuă s-o curteze cu aceeaşi răvăşitoare
ardere de suflet, ca într-o vrajă nouă de veche adorare.
pictorul Florin Teodorescu (n. 1942) şi-a durat templu
din pietre strânse cu migală, cu ochii mereu avizi de a descoperi şi recunoaşte
unicitatea formelor, chiar când acestea amintesc de un Corneliu Baba (vezi
Arlechinii săi), de umbre încrustate de lumini (dintr-un portret de faţă,
dintr-un rid fără timp), de un Pallady (vezi geometria florilor-femei) şi care,
totuşi, sunt, în felul lor, mai altfel tălmăcite. Cum pictura îi este „logodnică
de-a pururi, soţie niciodată“, pictorul continuă s-o curteze cu aceeaşi răvăşitoare
ardere de suflet, ca într-o vrajă nouă de veche adorare.
La Cercul Militar Naţional, într-un cadru
generos, lucrările sale păreau a opune cenuşiului bucureştean lumina lor
princiară, coborâtoare parcă din bolţile de la Trei Ierarhi, întru slava
frumuseţii. Nu, nimic nu a fost „spus“ în lumea artelor
cât să nu mai poată fi, iar şi iar, reinventat. Chiar asta face pictorul ieşean
Florin Teodorescu care, expunând pentru întâia oară în Capitală, adaugă uimirii
din ochii portretelor realizate de el uimirea din ochii noştri, că parcă am
cunoaşte jocul din arta veche… Dar cât de nou refrenul cu unduiri de ape mereu
călătorite spre larguri necuprinse!