Asociația
medicilor de familie București-Ilfov (AMFB) s-a cristalizat prima oară undeva
în jurul anului 1968, de aici pornind tot ceea ce înseamnă astăzi organizația
națională. S-a început cu un mic nucleu de medicină internă de ambulatoriu, în
policlinica Vitan, apoi cursuri organizate de câțiva doctori inimoși, primul
congres de medicină generală, primele întâlniri din dispensarul Diham – astăzi
sediul Societății Naționale de Medicina Familiei (SNMF). Apoi au venit simpozioanele
de la Griro – cristalizarea unei activități sistematice de educație medicală
pentru colegi.
După
anul 1990, datorită medicilor care au fondat AMFB și contribuției prof. dr. Dan
Enăchescu, alături de sprijinul neprețuit al colegilor din Olanda, Franța,
Marea Britanie, medicina generală a devenit o specialitate distinctă în
nomenclatorul specialităților din România, iar AMFB – a cărei recunoaștere
juridică a venit firesc în 2003 – a cunoscut o dezvoltare progresivă.
Trebuie
menționate câteva dintre numele care fac cinste istoriei asociației: dr. Eugen
Șerbănescu, dr. Mircea Pretorian, dr. Alexandru Gheorghiu, dr. Romulus
Dandescu, dr. Ivar Mauch, dr. Grigore Bușoi, dr. Mircia Iorga, dr. Adrian
Restian, dr. Minerva Ghinescu, dr. Tereza Franciuk. Unii dintre cei menționați
au plecat dintre noi pentru totdeauna, unii au ales alte drumuri, membrii noi
s-au alăturat echipei de conducere.
Doctorul Mircia Iorga a fost o personalitate emblematică pentru noi, un om care
stă și va sta mereu la temelia a ceea ce suntem noi, toți medicii de familie,
astăzi. Colegii noștri din București și județul Ilfov l-au cunoscut foarte
bine, mai ales de la simpozioanele lunare de la Griro și de la Conferința
Națională.
Doctorul
Mircia Iorga a fost întotdeauna în dreapta noastră, ne-a condus cu demnitate,
apoi ne-a îndrumat pas cu pas să ajungem unde suntem astăzi. Simbol al unei
alte lumi, al unei medicine clasice, făcută cu inima, cu sufletul, cu vorba, cu
mintea, el se identifică pentru noi cu simțul stabilității și al corectitudinii,
al căldurii și al respectului față de om, fie el coleg, pacient, (con)frate
întru știință sau nu.
A
fost martorul afirmării medicinei generale ca specialitate, considerată și
așezată multă vreme la periferia specialităților, deși aici lucrau și rămâneau
o mare parte din absolvenții facultăților de medicină, repartizați obligatoriu
în toate colțurile țării, în condiții pe care astăzi mulți dintre noi nu le
percep și nici nu le concep!
Mircia
Iorga a plecat dintre noi, cei de aici, dar a rămas între noi și în sufletele
noastre. A plecat lin, în urma unei suferințe omenești, care ne-a întristat pe
toți. Așa cum a rostit la plecarea lui un om luminat, Mircia și-a încheiat
alergarea pe drumul acesta pe care l-a întemeiat și a pornit către Fiul lui
Dumnezeu. Noi toți, cei care îi datorăm existența noastră de azi și faptul că
suntem încă împreună ca asociația profesională cu cel mai accelerat parcurs
științifico-profesional, îi datorăm foarte mult. Îi vom continua pașii pe
drumul pe care l-a pietruit. Puține cuvinte pot să întregească respectul nostru
pentru acest om. E greu până și să poți vorbi despre el la trecut.
Pentru
mine, ca și pentru mulți colegi de-ai mei, cuvintele lui, rostite în 2013, la
finalul unui film devenit semnătură pentru SNMF, au rămas ca un fir roșu
călăuzitor: „Toți cei care fac pentru ei, la sfârșitul vieții lor pierd ce au
făcut. Cei care lucrează și fac pentru alții, aceia fac lucruri nemuritoare”.
Sper să aibă liniște acolo unde este...
Dr.
Sandra Adalgiza ALEXIU
În
urmă cu aproape 20 de ani, la Griro, într-o joi, am participat pentru prima
oară la ședința lunară a medicilor de medicină generală. Acolo l-am cunoscut pe
doctorul Mircia Iorga.
Pe
vremea aceea eram interesați de nou și știință. Discutam despre cazurile deosebite
din cabinet și căutam soluții pentru pacienții noștri. Observam și ascultam cum
alți medici din breasla noastră se dedicau, asemenea doctorului Mircia Iorga,
cu trup și suflet acestei specialități medicale, punându-se în slujba
pacienților.
Am
sentimentul că dacă nu ar fi fost doctorul Iorga, nu ne-am fi cunoscut între
noi și nu am fi ajuns să punem mai târziu bazele acestei elite medicale
denumită medicina de familie. Harul și tenacitatea domniei sale ne-au ținut
aproape. Ne-a fost mentor și părinte în toți acești ani.
Vă
mulțumim pentru tot și sperăm că de acolo, de sus, ne veți inspira și călăuzi
în continuare pe drumul acesta atât de greu al medicinei de familie.
Dr.
Daniela ȘTEFĂNESCU
Filosoful
stoic Seneca povestește istoria unui guvernator provincial roman care își
celebra zilnic funerariile. În mijlocul bucatelor alese și a băuturii, era
condus spre mormânt de un cor de eunuci care cânta „A trăit, a trăit”. Seneca
critica acest exhibiționism, dar aproba atitudinea guvernatorului față de moarte,
spunând că oricine, la orice vârstă, ar trebui să privească moartea în față și
să trăiască fiecare zi a vieții din plin. Acesta este un precept epicurean și a
fost foarte bine exprimat de filosoful Philodemus cu un secol înainte de era
noastră: „Cel ce înțelege, după ce și-a dat seama că poate realiza suficient
din toate pentru o viață bună, imediat și pentru tot restul vieții este
pregătit pentru moarte și se bucură de fiecare zi ca și cum ar fi eternă”.
Împăratul
roman Marcus Aurelius, care a fost și un mare filosof stoic, scria în
„Meditațiile” sale că atunci când murim pierdem numai momentul prezent,
deoarece trecutul a încetat să existe, iar viitorul încă nu a venit. Pentru a
ne consola, e suficient să privim în jur și să ne întrebăm: „Merită să păstrăm
clipa prezentă?” Aici, Marcus Aurelius probabil greșește. Fiecare dintre noi
are amintiri și speranțe, iar prezentul este locul de întâlnire fericită sau nu
a trecutului cu viitorul. Strădaniile, epuizarea, triumful, disperarea și multe
alte stări ale omului sunt definite de relația trecutului cu așteptările sale.
Suntem niște creaturi narative și episodul următor ne interesează peste măsură.
De aceea, moartea cuiva drag sau a noastră, concepută ca absență din poveste,
ni se pare un lucru rău. Dacă viața are o structură narativă și constă în
împlinirea unor proiecte, este normal să presupui că viața a fost prea scurtă
pentru cel ce nu a atins împlinirea. Împlinirea nu este legată însă de vârstă:
Alexandru Macedon, Mozart sau Eminescu au murit tineri. Stoicii consecvenți
întâmpinau moartea cu bucurie, deoarece amestecul prezent al trecutului cu
viitorul era umbrit de angoasa care îi aducea psihologic în punctul după care
nu mai exista decât ultimul capitol.
Epicur
ne cere să înfruntăm fără teamă și durere doar moartea proprie, nu și pe a
celor apropiați. Avem toate motivele să ne temem de durerea provocată de
moartea celor dragi. Moartea lor este întotdeauna bruscă, crudă și arbitrară.
Chiar dacă au suferințe cronice, tot nepregătiți suntem și simțim că le-am
rămas datori. Singura consolare este că ei nu ar dori să ne vadă trăind în
suferință și durere. Suferința despărțirii ascunde în ea promisiunea
reîntoarcerii la echilibrul fericirii. După cum spunea Giraudoux: „Tristețea
zboară pe aripile dimineții; din inima întunericului vine lumina”.
Să
ne gândim doar la câtă durere am vrea să suporte la moartea noastră, cei dragi
nouă. Răspunsul cel mai probabil ar fi: nici prea multă și nici prea mult timp.
Ne-am dori probabil să suporte pierderea și să-și amintească cele mai bune
lucruri despre noi, iar apoi să trăiască fericiți până la adânci bătrâneți.
Acesta este sentimentul natural al condiției umane. Dacă asta le dorim celor ce
ne supraviețuiesc, probabil că asta ne doresc și nouă cei dragi care au plecat
deja. Voi încheia tot cu un citat din Seneca, pentru cei care ne sunt alături
în astfel de momente: „Durerea pierderii rănește mai rău în singurătate, dar
lacrimile sunt mai puțin amare când sunt amestecate cu ale altora”.
Nu
pot să mi-l imaginez pe Mircia Iorga altfel decât absent temporar.
Dr.
Sever Cristian OANĂ
