Unul din punctele fierbinţi ale ediţiei din
acest an a târgului de carte „Bookfest“ a fost reprezentat de propunerile de la
standul Institutului cultural polonez, Polonia fiind invitata de onoare de anul
acesta. Dintre numeroasele conferinţe şi lansări de carte, mă voi opri asupra
unui titlu care ne priveşte în mod direct: traducerea în limba română a
volumului de eseuri, scris de tânăra jurnalistă Malgorzata Rejmer, intitulat Bukarest. Kurz i krew (Bucureşti. Praf şi
sânge, Editura Polirom).
Cartea,
apărută în Polonia anul trecut, a avut un succes deosebit în vânzări, primind şi
o serie de nominalizări şi premii. Totodată, ea reprezintă un exemplu elocvent
al unei zone literare cu mare priză la publicul polonez: reportajul literar.
Privind-o pe dinafară, ne facem anumite aşteptări. Pare să fie o carte despre
capitala noastră, poate un fel de ghid, cine ştie? Descoperim însă cu totul
altceva, citind-o. Este o carte despre România şi despre români.
Ajunsă
la Bucureşti pentru prima dată în anul 2009, autoarea a fost surprinsă de amestecul de influenţe orientale şi apusene ale
arhitecturii bucureştene, de contrastele ei. A vrut să afle mai multe. Dar a
vrut, mai mult decât orice, să înţeleagă oraşul şi pe locuitorii săi prin
prisma a ceea ce au trăit ei, ca entitate colectivă, de-a lungul timpului. A
studiat istoria noastră, atât în varianta ştiinţifică, publicată în cărţi, cât şi
versiunile individuale ale contemporanilor săi. Au fost câţiva ani de preumblări,
de căutări, de documentare riguroasă.
Spre
deosebire de turistul obişnuit şi grăbit, care bifează obiective, Malgorzata
ajunge să cunoască lucrurile în profunzime: abandonează hotelul în favoarea
unor camere de închiriat, foloseşte transportul în comun, explorează
periferiile capitalei, încearcă să comunice cu oamenii căutând să le învingă
reticenţa de a vorbi cu un reporter străin, trece cel mai adesea dincolo de faţadele
aparent frumoase, pentru a descoperi realitatea paralelă ce convieţuieşte cu
vitrinele elegante şi maşinile de lux de pe marile bulevarde. O însoţesc în
aventurile ei prieteni polonezi care lucrează şi trăiesc la Bucureşti, sau
prietenii români pe care şi i-a făcut în aceşti cinci ani, fiecare dezvăluindu-i
o altă faţetă a oraşului şi viziunea personală despre acesta.
Aşa s-au născut eseurile din această carte
(unele publicate iniţial în diverse periodice din Polonia), grupate în trei
perioade istorice: „Comunismul. Aur şi noroi“, „Între cele două războaie. Ochi şi
tăiş“ şi „Contemporaneitatea. Orient şi nebunie“. Astfel, autoarea ne poartă
prin ceea ce a fost „Epoca de aur“ cu toate aberaţiile ei, de la arestările
abuzive din primii ani, la decreţei şi la demolările masive pentru construirea
Casei poporului şi a Centrului civic, până la cozile, întunericul şi frigul care
au marcat sfârşitul anilor ’80, fără să rateze episodul Revoluţiei din 1989.
Mergem apoi mai departe spre trecut, la România mare şi perioada interbelică,
cu propriile sale dictaturi şi devieri. În final, revenind la prezent, autoarea
consideră că românii nu pot fi înţeleşi de alţii fără mitul din balada „Mioriţa“,
de la care ni s-ar trage un oarecare fatalism al felului în care înfruntăm
vicisitudinile vieţii, şi fără a vorbi despre daci şi romani, sau despre marii
voievozi, mândria noastră naţională. Abia apoi se întoarce în oraş, printre
oameni cu alte şi alte poveşti, descoperind aspecte care o uimesc: faptul că pe
strada Lizeanu abundă magazinele de pompe funebre cu sicriele expuse pe
trotuar, că există mulţi care încă mai cred în farmece şi în deochi, că nu
există cartier fără locuitori patrupezi cărora cineva să le poarte de grijă, deşi
îi lasă în continuare pe stradă, atitudinea şoferilor de taxi, care ar putea ei
singuri să devină subiect de carte. Şi tot aşa. Găsim adesea referiri la
arhitectura Bucureştiului şi la diferite filme româneşti, acesta fiind, de
altfel, subiectul tezei pe care Malgorzata Rejmer o face ca doctorand al
Institutului culturii poloneze, şi motivul care a adus-o iniţial în Bucureşti.
Pentru
polonezi, volumul „Bucureşti. Praf şi sânge“ este o ocazie de a-şi limpezi
imaginea despre România, de a vedea ce a însemnat comunismul şi democraţia
pentru o altă ţară din Pactul de la Varşovia, poate chiar un motiv de a le
stârni curiozitatea şi de a-i determina să ne viziteze. Pentru noi, pune uneori
degetul pe rană, aducând la lumină anumite lucruri, dar are în acelaşi timp şi
valoare de document.
Ceea
ce găsim în această carte nu este, în mod cert, „România pitorească“, iar asta
ne poate stânjeni sau chiar revolta. Trebuie totuşi să acceptăm că Malgorzata
Rejmer şi-a îndeplinit foarte bine misiunea de reporter care promovează „grădina
Carpaţilor“. Adevărul este că avem oameni buni şi primitori, locuri frumoase,
dar există, dincolo de ele, şi o Românie profundă, definită de realităţi mai puţin
comode, pe care trebuie să ni le asumăm şi eventual să încercăm să le corectăm.
Pentru că ne stă în putinţă.