În vremea ocupaţiei germane a Parisului din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, un bijutier din Paris (Pierre) îl ascunde într-o pivniţă din casa sa pe patronul magazinului la care lucra, (Haffmann), care era evreu și risca să fie deportat. Caz real.

În același timp, ca un fel de contra partidă, bijutierul îi cere lui Haffmann un lucru total neobișnuit: să-l ajute să aibă un copil, culcându-se cu soţia sa, el neputând concepe din cauze naturale, formând în ultimă instanţă un fel de „ménage à trois”. Bineînţeles ficţiune.

Din împletirea celor două „motive” se va naște conflictul surd, ascuns al
piesei, la care se adaugă un al treilea, în care apare ambasadorul german la Paris, Otto Abetz, personaj real, care este invitat de Pierre la un dineu de afaceri.

Cu această ocazie Pierre îi dezvăluie secretul „ocrotirii” domnului Haffmann, primind în schimb cadou (de fapt o mită mascată) un tablou celebru pictat de Henri Matisse.

Spectacolul, conceput și realizat de Felix Alexa, este într-un anumit fel,
destul de liniar atât în prezentarea lui scenică, cât și în distribuţia alcătuită, obţinând de la actorii Alexandru Potocean, Alexandra Sălceanu, Richard Bovnoczki, o neașteptată și binemeritată concizie.

Totul se desfășoară în limitele severe ale unui „Kammerspiel” de
calitate, creând de multe ori, prin repetare, scurte momente de plictiseală.

Dacă cei doi protagoniști masculini realizează personaje credibile în limitele psihologiei moderne, greul construcţiei dramatice este dus de personajul soţiei (Isabelle) care, pusă în faţa unei opţiuni neobișnuite de a concepe un copil, încearcă din greu să satisfacă cerinţele neobișnuite ale soţului, care duc în final, la închegarea familiei.

Alexandra Sălceanu trece cu succes greaua povară impusă de autor, probabil unică în dramaturgia universală, creând un personaj sensibil, plin de graţie și autenticitate.

Alexandru Potocean are un moment excelent tensionat dramatic: în timp
ce soţia sa face dragoste cu Haffmann, dansează de unul singur pe ritm de step un rock sincopat, dezvăluind toată încordarea sa spirituală.

În același mod economicos, chiar misterios, Richard Bovnoczki realizează
un personaj care este obligat de o situaţie imposibilă să se descurce. Nu
se lamentează, nu plânge, nu strigă și acceptă cu stoicism cadoul pe care i-l face, într-un fel, destinul.

În rolul ambasadorului german, Alexandru Finţi realizează cu mijloace simple, un personaj vâscos, plin de ambiguităţi, de demagogie și ipocrizie, iar Emilia Popescu (Suzanne Abetz) prezintă credibil, în câteva
replici în tușe apăsate, un personaj ridicol prin ifosele pe care le afișează,
amintindu-mi vizibil de vechea glorie a Naţionalului, actriţa Natașa Alexandra.

La succesul spectacolului contribuie și decorul Andradei Chiriac, care creează pentru micuţa scenă a sălii o ambianţă simplă și sugestivă, dar mai ales ilustraţia sonoră cu accente obsedante, semnată de Felix Alexa.