Îmbătrânesc tablourile, Doamne, şi lumea oarbă crede că-i stăpână pe timpul imobil care le ţine. Le cumpără, le vinde sau le fură, le ţine sub lacăte sau le lasă în mici sau mari muzee, să-şi aştepte răzleţii trecători grăbiţi s-ajungă spre rostul lor – de umbre neştiute.
   Din când în când, nebănuit de rar, asupra lor adastă vreo privire adânc întrebătoare şi, atunci, cei exilaţi între rame-celule, cei prinşi în albul necuprins al pânzei cu-ntreaga lor poveste de culoare, înveşnicind secunda, prind să-ntrebe: mai ştiţi de noi? Noi, cei cu voi asemeni, cu-acelaşi tremur – undă în privire, cu – aceleaşi bucurii mărunte, simple, cu-aceleaşi spaime, doruri, aşteptări, cu-aceleaşi vanităţi răstălmăcite în tot atâtea rosturi fără rost? Ce ştiţi de noi în timpul care ziceţi c-ar fi al vostru când, fără de veste, ne întâlniţi privirea de dincolo de timp? Iar noi, de dincoace de vama cu „nu credeam să-nvăţ“… le zâmbim ca-ntr-o doară, cu sperbie: – Noi, noi suntem! Voi… – Priviţi, priviţi Balconul din seara-aceea-n care (se cânta „Traviata“? „Boema“? „Carmen?“… Cine o fi păstrat programul de sală de atunci?) Berthe Morisot, modelul lui Eduard Manet, proaspăt căsătorită cu fratele acestuia (oare, cum îl mai chema?), după ce invadase cu splendida-i lumină a chipului său multe din pânzele maestrului, îşi etala chapeau-ul înalt cu pene negre pe fruntea ei de plein-air mângâiată (dar şi de vântul faimei de pictoriţă trecută prin şcoala lui Guichard, a lui Corot, mai înainte de a se înscrie, triumfal, în valul ’nalt, ca o părere – Impression, soleil levant…).
   Şi-o voce (din care timp?) mă corectează prompt: – Ce balcon de teatru visezi? Uite, în stânga jos, vasul cu crizanteme, obloanele de la fereastră date-n lături, ţigara din mâna dlui Manet, umbrela femeii rămasă în picioare, privirea Berthei undeva în josul (străzii? spre grădina casei? spre un posibil model bun de transpus pe pânză?) imaginii necuprinse în scena văzută de ochii noştri. Uite căţelul rămas sub scaun, liber şi, undeva în fundal, fără chip, abia ghicită în brunurile adânci ca anonimatul, servanta cu ceainicul de porţelan. În prim-plan, Berthe Morisot-Manet cu rochia ei albă de splendide şi mângâioase mătăsuri… Câţi ani să fie de atunci? Calculează cum vrei – pe degete, la abac sau calculator – cât a trecut de la acel „Balcon“ al lui Manet, din 1868 şi, vezi ce-a mai rămas din cei de-atunci…
   – Îmbătrânesc tablourile, Doamne, cu lumea lor cu tot, am murmurat.
   – „Nu, ele nu, mi-a îngânat tăcerea. Doar lumea, omul doar… Ba chiar mai mult“.
   Cine-mi vorbea? Din care timp? Şi, cum? Era prin anul 1950. De atunci pornise spre lume veste cum că personajele din Balconul lui Manet fuseseră „văzute“ de pictorul belgian René Magritte şi că din „viaţa“ de atunci nu mai dura decât vasul cu flori (o, perenitatea efemerului!), obloanele ferestrelor şi barele de fier ale balustradei. În locul celor patru fiinţe „de atunci“, patru lăzi de lemn aşezate în poziţia ocupată cândva de modelele originale ale pictorului.
   Micuţa necuvântătoare se va fi pierdut în nicăieri…
   De aceeaşi „interpretare“ se va fi „bucurat“ şi Mme Récamier surprinsă prin 1800 de Jacques-Louis David în tabloul aflat astăzi la Luvru, aşezată pe recamierul ei de suferindă de reumatism (în plin romantism), în aşteptarea lui Chateaubriand care a iubit-o (părăsind-o, totuşi cu un an înainte de stingerea ei – 1849, spre a o urma pe temuta doamnă cu unealta aceea la trecerea căreia tremură şi firul de iarbă).
   Tot Magritte şi tot în anul-balanţă al secolului al XX-lea a „răstălmăcit“ chipul – alcătuirea omenească a frumoasei Jeanne Françoise Julie Adélaďde Récamier, marca David.
   Tenace, ca un adio prins în fluturare de batistă, mătasea rochiei de culoarea mierii de salcâm a Juliettei, se strecoară de dincolo de „lemnul trupului ei“, aşternându-se pe marginea recamierului neschimbat de atunci… Alături, acelaşi sfeşnic înalt, de bronz. Ce mult durează lucrurile şi, omul!…
   Prin 1967, Mme Récamier a lui Magritte a fost turnată în bronz. çn acelaşi an, pictorul belgian pleca să se alăture acelor umbre dragi care tăcuseră de mult.
   Noi, neştiuţii, trecem printre acestea, ne pierdem prin muzee, încercăm să le descifrăm mesajul de dincolo de nor, de după…
   Nu, nu-mbătrânesc tablourile, Doamne! Doar noi…
  Să nu ne întristăm. Plânsul desfigurează, făcându-ne de nerecunoscut. Ne-o spune Picasso mult prea convingător.