Puncția pleurală reprezintă o tehnică diagnostică de bază, cu o utilizare largă. Editura Etna a publicat, la sfârșitul anului trecut, lucrarea Puncția pleurală, semnată de Petru-Emil Muntean, Petre Vlah-Horea Boțianu, Mirela Liana Gliga și Dan Ulmeanu, practic un manual pentru medicii practicieni. Autorii pun accentul pe noțiunile de bază ale tehnicii, de la indicații, eventualele complicații, metode de examinare a lichidului prelevat, până la puncția biopsie pleurală și rolul ghidajului ecografic.
Alegerea locului de puncție este foarte importantă. Aceasta se efectuează doar în spațiul 7–8 intercostal pe linia axilară posterioară. Excepție este cazul unui pneumotorax hipertensiv când puncția se va efectua în spațiul 2 intercostal pe linia medioclaviculară, fiind urmată cel mai adesea de un drenaj pleural. În situația unor colecții pleurale particulare se utilizează ghidajul ecografic. Localizarea ecografică este astăzi din ce în ce mai utilizată și tinde să devină un standard pentru alegerea locului puncției, fiind mult mai precisă față de examenul clinic. Ceea ce este de reținut este că regiunea cardiacă, vârful axilei, porțiunea toracală sub coasta a noua, sunt regiuni în care puncția trebuie evitată. După puncție, pacientul trebuie supravegheat. Dispneea, cianoza, durererea toracică intensă, tahicardia, tulburările de ritm sau tusea persistentă reprezintă semne de alarmă. Controlul radiologic după această investigație este obligatoriu.
Lichidul extras este analizat în primul rând macroscopic. Acesta poate fi serocitrin și clar – aspect necaracteristic – sau poate avea culoarea roz – indicând prezența sângelui, iar aspectul opalescent sugerează tendința de transformare în empiem pleural. În ciuda aspectului, diagnosticul etiologic este stabilit prin intermediul examenului citologic, biochimic, bacteriologic etc.
Tot în cadrul cărții este descrisă toracoscopia (definiție, indicații, contraindicații, tehnica etc.), pleurodeza, puncția biopsie pleurală și importanța ghidajului ecografic.
